OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Tatiana SLAMA-CAZACU
8 patimi. Nuvele „de sertar“
Editura Polirom,
Colectia „Ego“, Iasi, 2002,
240 p., f.p.

Putini o cunosc pe Tatiana Slama-Cazacu – reputat specialist in psiholingvistica – in ipostaza autoarei de literatura. Si mai putin ar putea banui ca volumele sale de proza publicate dupa ’90 (Fotograful cu maimuta „Roxy“, 1994, Un copil in vechiul Bucuresti, 1998, Mesterii Romanteatru, 2001) nu sint doar manifestarea tardiva a unei vocatii literare puse in umbra de vocatia stiintifica, ci au antecedente foarte vechi, uitate de istoria literara aberanta a ultimei jumatati de veac. Ca Tatiana Slama semna frecvent articole in pagina de cultura si arta a revistei Vremea, alaturi de Petru Comarnescu si de alti criterionisti, pe la inceputul anilor ’40, e un detaliu astazi ignorat. Ca si primele sale incercari nuvelistice, datind din aceiasi ani.
In Nota finala – subintitulata Un destin multiplicat – a volumului pe care l-a publicat anul trecut la Editura Polirom, in Colectia „Ego“ – 8 patimi. Nuvele „de sertar“ –, Tatiana Slama-Cazacu consemneaza, nu fara tristete si nu fara virulenta, repetatele esecuri cu care s-au soldat, de la sfirsitul anilor ’40 si pina dupa Revolutie, tentativele sale de a face ca prozele de sertar supranumite cu tilc Patimi sa vada lumina tiparului. Fiecare dintre cele opt nuvele din volumul aparut dupa sustinute eforturi are o istorie intortocheata sau ciudata. Vom da doar doua exemple.

Primul e legat de textul In Vinerea Mare – caruia, in 1947, i se acorda „premiul pentru cea mai buna nuvela“ in urma unui concurs initiat de revista Provincia din Turnu-Severin. Nuvela este premiata, dintr-un numar de 50 de texte trimise de diferiti autori, impreuna cu alte doua piese: Capul de zimbru al lui Voiculescu si scrierea unui anumit N. Tomiciu; din juriu fac parte, printre altii, Victor Papilian si Al. Dima, iar nuvelele premiate sint publicate in Provincia. „Revista a fost suspendata chair dupa acel numar. Dadusem, intre timp, prin Ruxandra Otelescanu, nuvele spre publicare in Revista Fundatiilor Regale, iar redactia s…t o si tiparise, in spalt, insa cind directorul publicatiei, Al. Rosetti, a aflat ca a aparut in Provincia, s-a opus tiparirii (de altfel, era un obicei mentinut permanent de acest mare editor, insa a intervenit, poate, si «prostul» renume – din motive politice –, capatat de revista in cauza, o data cu «suspendarea» ei“ (p. 213).

Al doilea exemplu, mai spectaculos, ne pune in fata unei banuieli de plagiat. In 1968, cu prilejul Cursurilor de Vara ale Universitatii din Bucuresti, Tatiana Slama-Cazacu il cunoaste pe lingvistul Pierre Guiraud, invitat la numita manifestare. „I-am dat lui P. Guiraud nuvela tocmai aparuta in Viata romaneasca sParfum de caltunasi , n.n.t, mizind pe faptul ca intelegea bine limba romana, ba o si vorbea oarecum. Pe linga firesc politicoasele aprecieri, mi-a spus ca, intr-adevar, nu cunostea ceva asemanator in literatura, adica o scriere literara consacrata «mirosului»“ (p. 225 si urm.). Optsprezece ani mai tirziu, autoarea Parfumului de caltunasi, care tocmai se hotarise sa incerce publicarea nuvelelor de sertar, primeste „de la prieteni – universitari francezi, care ne trimiteau (si continua s-o faca, fideli) «Premiile literare» – volumul Le parfum de Patrik Suskind, in editie «de poche». s…t Coincidenta mi s-a parut uluitoare. s…t Am fost, de atunci s…t framintata de o nedumerire pe care ar putea-o risipi numai P. Suskind sau ar fi putut-o face P. Guiraud“ (p. 226-227).

Daca la mijloc se afla o simpla si (ne)fericita coincidenta sau daca, dimpotriva, insinuarile Tatianei Slama-Cazacu au un temei nu se poate stabili cu usurinta. Este cert un singur lucru: ca scriitura originala a acestei scriitoare, cu intuitiile si cu abilitatile ei tehnico-discursive, si-ar fi aratat mult mai bine caracterul novator-anticipativ daca ar fi fost plasata in contextul literaturii noastre de acum patruzeci de ani. Nepublicate la timp, nuvelele „de sertar“ ale Tatianei Slama-Cazacu au pierdut ceva din aerul lor de noutate. Insolitul ramine insa definitoriu pentru aceste texte.
Cele opt piese ale volumului recent aparut la Polirom alcatuiesc un organism textual armonios si fantezist. Toate nuvelele isi dezvolta discursul in jurul fantasmelor create de fiecare dintre cele cinci simturi. Doamnele, text enigmatic si cu iz folcloric, avind ca nucleu motivul ielelor, este dedicat simtului auditiv impins catre rafinamentul muzicii. Parfum de caltunasi e o simfonie a mirosurilor. Cofetaria „La Omul de Socolata“ e un text contrapunctic si ironic despre voluptatile si capcanele gustului. Tarantella evoca placerea si gratia miscarii coregrafice. Fusta doamnei notar este o istorioara cvasimemorialistica despre mirajul primejdios al tactilitatii. Ochii. Triptic – In Vinerea Mare se axeaza pe ispitele vazului. Muntele-cel-Mare si Omul care a zburat, ultimele doua texte din volum, aduna obsesii ale tuturor simturilor – „dereglate sistematic“; prima nuvela e povestea unei iubiri situabile la granita dintre firesc si suprafiresc, iar a doua e visul/utopia unui personaj nemultumit de limitarile propriului trup.

Delectarea devenita preaplin, exces, „patima“ cheama de fiecare data plictisul, dorul de viata se schimba in contrariul sau, acesta este „scenariul“ care unifica nuvelele – savuroase ca discurs si imposibil de (re)povestit – din cartea Tatianei Slama-Cazacu. Un scenariu unde se amesteca, in doze potrivite, o poezie a materiei luxuriante si perisabile, o privire ironica aruncata lumii pe care doar un pas o desparte de ridicol si un gust al armoniilor imateriale.
Un proustianism (auto)ironic defineste aceste texte. Laolalta cu o inventivitate imagistica evidenta si cu capacitatea de a plasmui „povesti“. Cum e aceea a personajului devenit captiv nefericit in cofetaria pe care, in copilarie, o imagina ca pe un paradis unde „defileaza, imbiindu-ma, siruri de indiane netede ca niste sfere ideal de lustruite, ascunzind strania lor ambiguitate: glazura amaruie si tare – coca dulce si pufoasa, si ecleruri catifelate, divers colorate – verzi, ivorii, brune, gris-perle; si pleziruri indopate cu frisca ori cu spuma de socolata; si placinte fragede cu crema de vanilie, in care simti pe rind – pentru ca la sfirsit sa se contopeasca toate laolalta, prin indeminarea limbii – zaharul fin, ca o pulbere parfumata, si foliile ce par ca se dizolva abia intrate in gura, si crema supla, fara umbra de asperitate, perfect omogena“ (p. 52). Sau povestea croitorului auster care, croind pentru intiia data straie pentru o femeie si mingiind stofa „supla si totusi putin rigida“, incearca senzatii necunoscute pina atunci, care il vor duce la nebunie; „cazul“ bizar e psihanalizat cu subtilitate: „Mingiierea este hrana tactului – dar de ea fusese lipsit Dobre si nici nu avusese fiinte pe care sa-si cinte bucuria atingerii. Pastrase pe obraji amintirea miinii mamei lui, cu degete reci, subtiri si slabe: era croitoreasa, ii dadea petece multe sa se joace cu ele si murise cind el avea vreo sapte ani. s…t Din cind in cind se mai inviora: cind il trimiteau dupa furnituri. Putea atunci sa puna mina – sa le creada pentru o clipa ale sale si sa le pastreze apoi amintirea in degete – pe matasuri, pe stofe, care-l faceau sa gaseasca deodata drumul catre tot ce simtea pe cind traia rasfatat in atelierul mama-si…“ (p. 101 si urm.).
Sint texte de o senziorialitate evanescenta, ce se citesc cu aceeasi voluptate imaginativa cu care au fost scrise.