OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Anul 1900. Doi foşti studenţi ai lui Franz Bretano, promotorul „psihologiei descriptive“, revoluţionează teoriile asupra minţii. Freud caută în vis şi isterie resorturile neştiute ale inconştientului, în vreme ce Husserl reface din temelii teoria cunoaşterii şi a conştiinţei, visînd la o edificare riguros filozofică a ştiinţelor. Născut într-o familie evreiască din regiunea cehă a fostului Imperiu Austriac, Husserl respiră din atmosfera vieneză fin-de-siècle. Studiază matematicile în Germania, dar prinde microbul filozofic la Universitatea din Viena, pe la jumătatea anilor 1880. Este fascinat de charismaticul Franz Brentano şi decide să apuce calea filozofiei. Cu toate acestea, Husserl se împacă greu cu „spiritul Vienei“ de la finele secolului al XIX-lea.

 

 

Era epoca în care liberalismul se traducea prin contestarea autorităţii absolute, inclusiv a metafizicii şi a idealismului, iar neîncrederea în limba artificială şi găunoasă a funcţionarilor şi a ziariştilor necesita o urgentă „terapie“ a limbajului. Într-o lume în care Mill şi Hume erau preferaţi oricînd unor Kant sau Hegel, iar Aristotel era mai frecventabil decît Platon, într-un univers filozofic dominat de relativism, empirism şi scepticism, Husserl se aşază cu obstinaţie contra curentului. „A fost atît de prins în atemporal, încît a ignorat cu desăvîrşire istoria“, constată William M. Johnston în monografia Spiritul Vienei. O explicaţie mai puţin poetică ar fi că matematicianul din el n-avea cum să se împace cu psihologii vremii care susţineau că aritmetica este doar un tabiet al minţii, o înlănţuire de simboluri create din comoditate, dintr-o economie a gîndirii (Mach). Iată contextul în care trebuie înţelese Cercetările logice (1900-1901), a căror traducere a ajuns la cel de-al doilea volum.

 

 

Fenomenologii „ortodocşi“ văd în Cercetările logice un şantier al „tînărului“ Husserl, o prevestire a teoriei intenţionalităţii. Cînd reuşesc să treacă peste prejudecăţile legate de filozofia continentală, filozofii anglo-saxoni descoperă, cu mirare, idei şi probleme care anunţă dezbaterile privind natura limbii şi a logicii din filozofia analitică a unor Carnap sau Wittgenstein. Lingviştii, în schimb, găsesc în aceleaşi Cercetări problematizări fructuoase legate de statutul semnificaţiei şi al „gramaticii pure“, iar teologii se grăbesc să ghicească în intuiţia nonsensibilă („categorială“) din cea de-a şasea Cercetare un act similar cu revelaţia mistică.

 

 

La fel ca primul volum (Prolegomene la logica pură), şi cel de-al doilea tom al Cercetărilor logice începe cu un citat din John Stuart Mill. Aflăm de aici că a studia logica şi metoda ştiinţifică fără o clarificare prealabilă a limbajului e la fel de absurd ca „a pune pe cineva să facă cercetări astronomice mai înainte de a fi învăţat să folosească corect telescopul“. Numai că Husserl nu doreşte o reconstrucţie axiomatică a logicii şi ştiinţelor, ci vrea o „clarificare filozofică“. Nu un „sistem de propoziţii ce se dezvoltă pe baza unei validităţi reice naive“, ci „o fenomenologie pură a trăirilor gîndirii şi cunoaşterii“ (Cercetări logice II). Într-un text postum (Originea geometriei), Husserl afirmă că evidenţa geometriei, de exemplu, nu vine numai din claritatea sa logico-formală, ci trebuie căutată chiar în momentul instituirii ei, în praxisul arhitectului, tîmplarului şi agricultorului din Antichitate, ce aveau nevoie de repere fixe (ideale) prin care să poată proiecta, ajusta şi măsura spaţiul şi formele.

 

 

În Cercetările logice, cititorul nu va găsi teorii fenomenologice aplicate. Husserl nu purcede la elucidări ale unor ştiinţe particulare, aşa cum va face mai tîrziu cu psihologia, logica sau geometria. Sutele de pagini de Cercetări pot fi puse, toate, sub semnul prolegomenelor. Chiar dacă există descrieri „pe viu“, cu titlul de ilustrare a unor distincţii conceptuale, Cercetările nu fac decît să pregătească şantierul pentru viitoarele aplicaţii fenomenologice. Miza din primul volum (delimitarea netă de psihologism) străbate şi cele două cercetări din volumul secund. Fie că este vorba despre semnificare şi expresie (prima cercetare) sau despre abstractizare şi obiecte ideale (a doua cercetare), Husserl insistă asupra faptului că, dincolo de domeniul arbitrar al asocierilor psihice, există nişte legităţi şi nişte sensuri ideale, aceleaşi pentru toţi. Putem să-i spunem „Lumea lui Platon“, dar ar fi o etichetă lipită în pripă, de vreme ce Husserl însuşi ne avertizează că „răstălmăcirile proprii realismului platonic sînt depăşite de mult“.

 

Exegetul francez Jean-Toussaint Desanti desemna locul acestor sensuri obiectuale ideale (cubul în sine, cel pe care îl vizăm şi eu, şi tu, chiar dacă privim cuburi concrete diferite, din unghuri diferite) undeva între Cerul platonic şi Pămîntul empiriştilor. Să luăm exemplul triunghiul ca „obiect în sine“. Pentru Locke, triunghiul este doar un artificiu, o „idee generală“ de care avem nevoie pentru a putea comunica şi pentru a putea dezvolta ştiinţa. În rest, acest „Ersatz“ pentru triunghiul dreptunghic, dar şi pentru cel ascuţit şi pentru orice altă variaţie posibilă rămîne o reprezentare imperfectă în care sînt prinse calităţi ireconciliabile, susţine Locke. Pentru empirişti, dar şi pentru psihologiştii contemporani cu Husserl, triunghiul în sine există doar în minţile noastre, ca o prescurtare a gîndirii. Dar de aici încep aporiile de genul „Nu m-ai fi căutat dacă nu m-ai fi găsit“. Cîte triunghiuri trebuie să vedem, ca să ne formăm ideea generală de triunghi? Cum e posibil conceptul unui triunghi care să cuprindă, deodată, toate triunghiurile din lume?, întreabă Husserl. De fapt, răspunde fenomenologul, încurcătura vine din faptul că avem în vedere, fără să ne dăm seama, mai multe sensuri ale „triunghiului“. Unul ar fi cel legat de triunghiul concret sau imaginar, de pildă, cel pe care îmi amintesc că-l desenam pe tablă în liceu. Al doilea este triunghiul ca „sens obiectual“, ca unul şi acelaşi obiect ideal la care ne referim cu toţii, şi eu şi profesorul de matematică, şi Euclid, şi Husserl. Ultimul există ca un corelat (identic) al vizărilor noastre, fără să fie totuşi o creaţie a minţii noastre: „A fi vizat nu înseamnă a fi real din punct de vedere psihic“.

 

 

Miza Cercetărilor rezidă tocmai în evitarea confuziei dintre imaginea triunghiului (cel desenat pe tablă, cel ce-mi vine acum în minte) cu „reprezentarea în sine“ a triunghiului, cum i-ar spune Bolzano, logicianul austriac care i-a influenţat deopotrivă pe Husserl şi pe Frege. Dacă acceptăm această distincţie, mai departe vom fi obligaţi să admitem nu doar autonomia unor semnificaţii ideale, dar şi evidenţa de necontestat a unor relaţii de conexiune dintre aceste sensuri ideale. Este vorba despre reguli de sintaxă cu o evidenţă la fel de „tare“ precum legile logicii. Un exemplu găsim în cercetarea a treia (încă netradusă) în care se vorbeşte despre relaţiile de dependenţă dintre parte şi întreg, care fundamentează viitoarea mereologie (e.g.: în percepţie, nu pot vedea o culoare fără întindere). Împotriva unui alt austriac dintr-o generaţie ulterioară (Paul Feyerabend), Husserl susţine, plecînd de la evidenţierea semnificaţiilor ideale şi a sintaxei pure, că adevărurile ştiinţei nu sînt influenţate de context, de „paradigma“ vremii, cum am spune azi. „Acolo unde ştiinţele dezvoltă teorii sistematice ş…ţ în loc să comunice doar demersul subiectiv de cercetare şi întemeiere, acolo nu mai este vorba despre judecăţi, reprezentări sau alte acte psihice“, scrie Husserl (Cercetări logice II).

 

 

În ciuda eforturilor husserliene de purificare a ştiinţelor, astăzi e de bun-simţ să acceptăm intruziunea ideologică (marxism, colonialism etc.) în ştiinţele sociale, dar şi faptul că fizica şi astronomia sînt minate de ipoteze concurente. Şi atunci, la ce bun tot efortul husserlian de elucidare şi clarificare (citeşte: decontextualizare) a ştiinţei? Dacă luăm în calcul atenţionările repetate pe care Husserl le face mai ales în anii ’30 privitor la responsabilitatea omului de ştiinţă, Cercetările vor apărea nu doar ca un şantier fenomenologic sau de analiză a limbajului, dar şi ca o presimţire a viitoarelor manipulări ale ştiinţelor „slabe“, mai puţin riguroase. Vedem azi ce se întîmplă în bătăliile ideologice din marginea încălzirii globale, a clonării sau a economiei în căutare de certitudini.