OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Gasim pe blogul Oanei Catalina Ninu poeme ale unor suplicii parca operate cu tandretea unui bici de catifea la capatul caruia sint infipte inele pagine si lanturi luxoase, accesorii „la moda“ in imaginarul torturii lecturale. Poezia aceasta isi biciuieste cititorii cu ornamente carora li se atribuie senzualitatea unor tepi, intr-un fel de masaj textual cu zimti si spini, cu pietre rare, dar colturoase, tamaduitoare si simultan insuportabile pentru simturile comune.

Cu delicatete si deopotriva cu primitivitate viscerala, erotica si mistica sint deghizate in carnalitatea excesiva a versurilor, creind fiziologia razbunatoare a durerii liminare.

E o poezie a celui de-al treilea gen (nici masculin, nici feminin, nici falic, nici ginecologic), in care organismul este extrem de sexualizat, dar cu o sexualitate multipla, inconsistenta pe o directie determinata. Asadar, nici homo, nici hetero, ci mai degraba autoerotism ambiguu, situat la granitele regnurilor si speciilor. Niste fiinte transgenice populeaza aceasta lume cu identitati corozive. Poeta se revolta impotriva datului biologic, cu toate ca numai pe acest dat se bazeaza. Celalalt „dat“, cel construit in mod cultural, este prea voalat pentru a fi determinant. Evident, poeta se rupe de ideologia feminismului (nu mai insista pe ideea de diferenta si de incriminare a subjugarii, pe drepturi sociale etc.), ajungind direct intr-un stadiu de postfeminism, insa unul la fel de distructiv, fara minima incercare de a impaca contrariile si excesele. Autoarea, la mijlocul distantei dintre un macho si o amazoana, comunica frint, mai mult prin masti imbinate in singe si secretii, decit prin valuri initiatice de limbaj sau prin articulari rafinate de cuvinte. De altfel, se pare ca autoarea nici nu-si doreste deocamdata altceva decit autenticitatea unei senzorialitati damnate si a unei spiritualitati negative.

Modelul poetului blestemat, satanic se intoarce prin afisarea unei singuratati bolnavicioase in care eul emitator nu se complace, ci, dimpotriva, simti ca este fortat sa-si duca crucea pina la capat, sa se revolte si sa cada in permanenta.
Precum in filmul The Wall, un zid se stringe in jurul subiectivitatii poetei, sugrumind-o in loc sa o protejeze de exterior. Tehnici invazive, nu doar vizual-evocative sau vizionare, patrund in mintal si in corporal, iar insistenta trairii ne indica faptul ca acest „zid“ nu este unul metaforic, ci unul literal. Nu exista ideea de maternitate calda in aceasta poezie, nici cea de feminitate pozitiva. Dimpotriva, tot ce tine de feminin (mai ales organele sexuale) este demonizat, inclus intr-un regim nocturn, violentat, dar devenit artificios prin repetarea obsesiva. Multi tropi intervin in aceasta poezie, ca un fel de intoarcere vindicativa a figuralului, dupa „purificarea“ ostentativa a literaturii de figuri de stil. Biograficul si confesivul nu sint nude, ci au sens doar daca intra in lanturi stilistice grele. Unele imagini pot fi acceptate insa cu greu si nu scapa de teribilism. impanarea retorica dauneaza imaginarului oricum dificil de reprezentat pentru cititor. Sfisierea nu e cea launtrica, devenita deja cliseu, ci cea corporala (intelege si textuala), caci poezia inseamna la Oana Ninu in primul rind corp, apoi suflet sau spirit, in ciuda intentiei de incropire a unei mistici de tip „mandala“.

Astfel de poeme aspira la stergerea delimitarii dintre subiect si obiect, dintre interior si exterior si vor sa propuna un model esentializat al lumii plecind tocmai de la senzualismul necenzurat. Rezultatul e o poezie a scabrosului corporal care cauta mintuirea in mizerie si in metastazele bolilor, in cosmaresc si cadaveric. Poezia sa apeleaza la chirurgia estetica, dar nu pentru a se infrumuseta, ci pentru a invata sa suporte durerea si pentru a maltrata intreaga istorie (construita, deci artificial-ideologica) a frumusetii feminine. Poeta nu scrie doar o poezie a „bubelor“ corporale, in care abstractia si conceptualul nu incap, ci si o poezie a lepadarilor de sine si de altii. O poezie lucida pina la exacerbarea simturilor, fara nimic liric in ea, fara lungul sir al iluzionarilor si idealizarilor, cu teasta implintata in organic si efemer, ca un fel de romantism invers. Caci fruntea nu tinteste spre cer, ci spre uterul ultragiat, spre viscerele uneori suprarealiste, alteori expresioniste, caci „tavanul e intotdeauna foarte foarte sus“. Asa sa arate o „mandala“ astazi?