OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Probabil multi dintre cei care scriu consecvent la o rubrica intr-o revista ajung sa se intrebe la un moment dat in legatura cu menirea rubricii lor, daca ar fi fost mai bine sa scrie despre altceva, daca nu-si irosesc energiile intr-o directie eronata. Unele rubrici pot ajunge la un moment dat sa semene cu niste metarubrici, in care autorii lor se chestioneaza si pe ei in timp ce isi „indeplinesc“ cu sirg sarcinile jurnalistice zilnice, saptaminale sau lunare. Probabil ca si rubrica de fata a ajuns la un astfel de punct autoreferential prin resimtirea nevoii de a dezvalui cititorilor fideli mici „secrete“ despre bucataria proprie sau mici referinte subiective la adresa celei care scrie.

Am ajuns asadar intr-un punct nodal in care ma intreb mai mult in legatura cu alegerea subiectului: despre ce merita sa scriu si ce sa las, implicit, deoparte, ce intereseaza mai mult cititorii si de unde imi vin cele mai multe feedback-uri sau ce asteptari au cititorii.
In plus, am reflectat in ultimul timp la modul in care ar putea interrelationa cele doua pasiuni care ma definesc: literatura romana si studiile culturii virtuale. Si mai ales la modul in care as putea sa scriu despre relatia dintre cele doua intr-un format jurnalistic. Sint aceste doua domenii asa de diferite intre ele incit sa fie nevoie sa le abordez separat, fara a gasi o punte care sa le aduca impreuna? Raspunsul pe care l-am gasit, dupa cum s-a putut vedea deja, este ca una dintre aceste punti o constituie blogurile si site-urile literare (fie ale unor scriitori fie ale unor grupuri interdisciplinare), cu atit mai mult, cu cit putini scriu in presa scrisa despre ele.
In legatura cu cele doua pasiuni profesionale, una care tine mai mult de catedra sau de cercetare, iar alta mai mult de jurnalistica „alternativa“ sau chiar de zona marginala a culturii, lucrurile nu sint simple, de multe ori. Am primit sfaturi sa renunt la studiul virtualitatii si sa ma axez pe critica de intimpinare si pe istorie literara.

Sint sfaturi pretioase, la care ma gindesc cu seriozitate: o activitate de cronicar literar imi suride, dar sa renunt la studiul virtualitatii mi se pare cam greu in chiar momentul de sedimentare al acestuia. Ispitita initial de o astfel de propunere nobila, m-am gindit ulterior cum si cit as putea derula cele doua activitati in acelasi timp. De cealalta parte, alte sfaturi vin si-mi soptesc, mefistofelic, ca e nevoie si la noi de pionieri in analiza internautica. In astfel de momente traiesc pe propria piele vechea schizoidie a analizei critice – critica literara sau critica culturala? –, ca intr-o primavara timpurie cind burniteaza pe nepregatite. Blogerii insisi despre care se intimpla sa scriu ajung sa-si puna astfel de intrebari in jurnalele lor on-line: sa scrie despre lume, despre altii si despre evenimente exterioare si, in acelasi timp, sa faca mici ecorseuri in propria lor intimitate structurala si intens subiectiva.
Intrebarile si sfaturile (inclusiv reprosurile fin insinuate) care imi vin din zona blogosferei se situeaza cumva la antipod: de ce nu-mi fac un blog in care sa fac critica virtuala, preferind sa scriu despre spatiul cultural virtual intr-o revista cu traditie in mediul hirtiei? Raspunsul e acelasi ca in optiunea mea de a aplica teoriile critice ale ciberculturii pe romanele unor Mircea Cartarescu, Adrian Otoiu, Ion Manolescu sau Florina Ilis, in loc sa aplic astfel de teorii de ultima ora pe creatii specifice mediului electronic.

In primul rind astfel de alegeri vin in conformitate cu evolutia si situatia de fapt a culturii noastre, si nu numai: scriitorii, inainte de a ajunge sa faca bloguri, site-uri, poezii video sau proza hipertextuala, au preferat ei insisi sa imagineze pe hirtie scenarii lirice sau narative cu trimitere la imaginarul noilor tehnologii. Mai mult, majoritatea dintre acestia, pionieri ai ciberculturii in suportul hirtiei, nu au nici in ziua de azi creatii on-line precum cele amintite. O posibila explicatie e ca acesti scriitori au preferat sa inoveze cultura scrisa traditionala, apelind la noi concepte, la noi strategii si teme literare. Intocmai, criticii si teoreticienii culturii virtualului, de la Adrian Mihalache la Ion Manolescu, sint prezenti in spatiul pipaibil al cartilor si revistelor, mai degraba sau chiar deloc pe Internet. Altii, precum Constantin Vica, desi au si blog, au o voce care se face mai auzita tot in mediul mirositor al celulozei. Sa fiu eu insami atunci prea avangardista pentru critica si teoria literara traditionala si prea traditionalista pentru antreprenorii literari de pe Internet care refuza sa citeasca „batrinele“ reviste de hirtie? Sa primesc invinuiri de ambele parti si sa fiu inteleasa ca as juca pe doua planuri, tradindu-le, chipurile, pe ambele?
Multi dintre consecventii spatiului tiparit considera studiul virtualitatii o pierdere dramatica de timp si o irosire a unui potential talent in directii gresite. La cealalta extrema, lucrurile nu stau altfel: se vad la fel de rasturnate in oglinda prioritatii culturale.

Printre promotorii activi si practici ai spatiului virtual concret, demolatorul de clisee social-literare, Marius Ianus, marturiseste, la un moment dat, intr-un interviu, ca nu mai citeste reviste de hirtie, mult prea demodate, motivindu-si crezul anti prin participarea la construirea unor site-uri sau bloguri de literatura. Desi, ca poet, nu isi posteaza poeziile (doar) pe net, ci le aduna in cartile legitimante, iar, mai nou, contribuie la scoaterea unei reviste cit se poate de palpabile in Chisinau, Stare de urgenta. Poate ca o astfel de declaratie a tinut si de teribilism, dar mai important e faptul ca ea este simptomatica pentru o stare de fapt a culturii, mai mult decit pentru un autor sau altul. In ciuda contradictiilor, ceea ce e deranjant e faptul ca in genere se prefera mai degraba afirmatiile extreme, decit cele moderate. De ce nu se pot emite idei echilibrate, de ce atit de rar se intermediaza intre extreme si se cauta cai conciliante?
Am facut rationamentul constatativ de mai sus pentru a ajunge la o problema nodala: se decredibilizeaza un critic literar sau de arta daca ar scrie si despre produsele (sub)culturale ale spatiului virtual? Probabil ca raspunsul ar fi pozitiv daca acesta face compromisuri in ceea ce priveste propriile standarde si daca vine cu argumente care nu se ridica la nivelul pretentiilor pe care le emite.

Raspunsul ar fi negativ in situatia in care scrie fara a-si compromite programul, daca reuseste sa gaseasca oaze de expresivitate prin milul subculturalului si daca ar critica ripele de prost gust ori pe cele de eticism deformator. Spatiul cultural virtual arata azi precum a doua jumatate a secolului al XIX-lea la noi: trebuie facuta multa critica culturala. Nu vad de ce misiunea unui critic multimedia ar fi, pe ansamblu, diferita de cea a unui critic dintr-o nisa sau specializare traditionale. Singura nuantare care ar trebui facuta e ca mediul digital e mai maleabil, dar si mai vulnerabil. Astfel, ceea ce asigura farmecul, dar si pericolul blogurilor e infinitul potential al navigarii: de la un blog ajungi la alte bloguri, avind impresia ca experienta ta de cititor virtual nu se mai ispraveste niciodata, ca viata insasi se desfasoara in continuitatea naratiunilor de pe bloguri si viceversa sau ca ai pierdut esentialul (daca o fi existind asa ceva in spatiul virtualitatii) undeva pe drumul aventurii tale de lectura. In aceasta goana nebuneasca iti ramine cam putin timp pentru reflectie. Asa ca o pauza de la studiul virtualitatii este binevenita din cind in cind, cu o meditatie personala si cu o nevoie fireasca de distantare.