OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am scris deja despre literatura, arta si critica in mediul on-line. Cum ramine insa cu teoria virtualului? Cine se incumeta la noi sa fie teoretician al tehnoculturii, in multiplele ei compartimente interconectate: tehnice, ideologice, filozofice, poetice? Drumul l-a inceput inca neegalatul Solomon Marcus si e continuat, printre altii, de Adrian Mihalache si Ion Manolescu.

Acestia vin fie dinspre stiinta, fie dinspre umanistica, dar se intilnesc in acelasi spatiu „transcultural“ despre care vorbeste Basarab Nicolescu, alt nume de referinta in domeniu. Daca Solomon Marcus are o structura sistematica, Ion Manolescu si Adrian Mihalache inclina mai mult spre eseistica, ajungind pina in pragul fictiunii. Fiecare dintre acesti autori e insa atit de singular incit esti descumpanit de orice incercare de a-i trata alaturi.
Despre teoreticianul ludic-postmodern Ion Manolescu (caruia i-a reusit chiar continuitatea dintre teorie si fictiune in ipostaza de romancier) am avut ocazia sa scriu. in schimb, un cercetator de talia lui Solomon Marcus imi impune o anumita (indefinibila) teama in a-l aborda, nu pentru ca autorul s-ar situa pe sine pe un piedestal, ci pentru ca opera sa se impune ca o biblioteca atit de bine sistematizata incit ai impresia ca niciodata nu stii suficient pentru a incerca sa-i prinzi rigoarea analitica intr-un biet articol. insa un autor ca Adrian Mihalache atrage cititorul prin spectacolul pe care-l regizeaza si in care joaca deopotriva ca actor. De altfel, acest teoretician al virtualului este si critic de teatru, cunoscind tehnica si arta de a scandaliza cititorul-spectator, de a-l aduce pe scena sau de a-l face sa mustaceasca la siretlicurile sale de scenarist.

Adrian Mihalache tocmai si-a lansat cartea inaintind mascat: Eseuri frivole la Editura Curtea Veche, in seria „Actual“, coordonata de Doina Jela. Dupa cum se stie, colectia este destinata stringerii intre coperte a unor articole publicate in presa, pentru a surprinde „pulsul“ gindirii, la un moment dat, a jurnalistilor nostri. Rostul unei astfel de initiative trebuie laudat, chiar daca, in prezent, se vehiculeaza peste tot prejudecata ca o carte sub forma colectiilor de articole din presa este o intreprindere facila, dovedind incapacitatea autorului de a scrie o carte coerenta cap-coada. Nimic mai fals. „Scrierea“ unei asemenea carti are loc chiar in momentul cind autorul isi publica aiurea textele, realizind o carte potentiala. De la cartea „scrisa“, latent si subteran, in minte, pina la adunarea propriu-zisa a textelor intre granitele unei carti exista mai multi pasi, printre care procesul autodevorator al selectiei. Si, de altfel, cine crede in fixitatea de otel a granitelor? Orice carte exista si in afara copertelor, chiar de la prealabilul proiectarii ei, ca un hipertext mintal. Realizarea editoriala a unei carti nu este decit o fixare la un moment dat a cartilor potentiale, o optiune pentru una dintre multiplele ei variante. Nu altceva se intimpla cu textele electronice hipertextuale, care pot avea atitea actualizari cite lecturi exista.

La lansarea cartii, Marina Constantinescu si B. Elvin au vorbit despre „mastile“ autorului, idee pe care a mizat, de altfel, chiar acesta. Ma voi opri doar asupra uneia dintre aceste inaintari mascate ale autorului, si anume studiul virtualitatii, ipostaza cind masca se identifica poate cel mai mult cu chipul. Printre cartile din domeniu ale profesorului de la Politehnica, dar cu cursuri tinute si la Sociologie sau Limbi Straine, se afla: Riscul declinului: Eseuri despre dimensiunile culturale ale tehnologiei (1994), Cind calculatoarele gresesc… (1995), Demonul diminetii: exercitii la computer solo (2003) si Navi-Gind-ind: Introducere in ciber-spatiu (2002), care a aparut si la Societatea Culturala Noesis, in suport CD-ROM. in cartea de fata au intrat doar citeva eseuri publicate in Lettre Internationale, Idei in dialog si Secolul 21. Pentru ca multe altele sa ramina arhivate in revistele de hirtie sau in spatiul electronic si sa constituie o potentiala carte, indiferent de suportul acesteia. Pina atunci, nu ne ramine decit sa spargem codurile acestor eseuri, cu sariturile lor asociative, extensibile ca intr-un mediu hipertextual.