OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Adrian Mihalache este un teoretician al virtualului care nu se indreapta in directia bataii vintului, ci, dimpotriva, se opune directiilor „principale“ si unilaterale, chiar daca uneori gesturile sale par ale unui Don Quijote care crede cu tarie intr-un ideal. Daca astazi este la moda sa provoci, navigatorul profesionist in apele ciberculturii nu se inscrie in mode, ci in necesitate. Subversiv, nu calca pe locurile batatorite ale gindirii si refuza cu orice pret afirmatiile banale. E un perfectionist al cuvintului, sacrificind chiar un context intreg de dragul impingerii la limita a unui cuvint pretios, un manierist care masoara permanent fraza dupa criterii procustiene.

Scriind despre o opera sau un autor, ai de ales, probabil, intre a ramine tu insuti, in propriul stil, a adopta stilul operei sau autorului ori a face un compromis intre cele doua. Ultimele optiuni sint cele mai riscante, mai ales daca alteritatea cu care te confrunti este incitanta si cere mari eforturi de „imitare“. Si, oricum, actul mimetic nu ar fi decit un palid epigonism. Asa ca cea mai buna dintre alegerile posibile se dovedeste cea care exista deja in tine, imprimata pe masca de pe chipuri. Asta e optiunea autorului. Masca sa fie insa cea care se schimba mereu sau chipul insusi? Autorul te someaza sa meditezi la intrebare, avind in vedere ca „inaintarea mascata“ nu este sortita ascunderii gindurilor, ci exprimarii lor in mod clar.

Sa fie autorul „eseurilor frivole“ un avangardist al ideilor travestit intr-un stil clasic, un aparator al limpezimii ideilor precum Flaubert sau Caragiale, doua dintre iubirile sale scriitoricesti, si un fanatic al luptei impotriva betiei de cuvinte? Eseurile sale nu sint „frivole“ decit in sensul de autoironie si de spontaneitate uluitoare a asociatiilor intelectuale, de bezmeticire a mintii cititorului, perplexat de iuteala si parca neverosimilul ciocnirilor si legaturilor ideatice. De fapt, un spor sustinut de seriozitate subzista ca fundament al documentarii, reusind sa impace stilul elegant-umoristic si sclipirile ingenioase de verva ale istetimii cu fondul cercetarii, pe care o putem numi in multe feluri, dar nu superficiala.

O idee interesanta pe care o propune autorul este intoarcerea la ratiune, insa una lipsita de dogmatic, mascata in imaginatie si care, „abuzata, tradata, venerata, deformata“, „sta melancolica, in vitrina, ca in gravura lui Dürer, asteptind ca vremea ei sa vina din nou“. Mult hulita (in postmodernism) ratiune isi reintra in drepturi, insa nu in sensul restrictiv-cartezian, al separarii mintii de trup (de altfel, postmodernii insisi, critici ai modernitatii rationaliste a lui Descartes, l-au citit pe filozof in mod restrictiv), ci in sensul de ratiune mascata, ironica si sensibila. E o ratiune constienta de propriile limite, mai ales atunci cind se confrunta cu puterea virtuala: puterea din ciberspatiu, analizata de autor mai mult in proximitatea viziunii scriitorului Orwell decit in cea a teoreticianului Foucault, cum ne-am astepta. Adrian Mihalache propune, in subsidiar, o noua viziune asupra lui Descartes insusi, dar si asupra sa, in mod autoreferential. Astfel, se vede pe sine in oglinda mintii scriitorilor, cronicizind „melancolica ratiune“ a „imaginativului“ filozof cartezian, dar si „scriitura stearsa de uitare“.

Sa fie oare o coincidenta faptul ca primul eseu este o pledoarie pentru scoaterea ratiunii din „muzeul conceptelor“, iar ultimul o consolare ca uitarea este un dar, ca neglijarea unui scriitor devine, la un moment dat, un pas necesar redescoperirii si inventarii, ca esecul este sublimul care incununa existenta cu dorinta continuarii?
Autorul pleaca, tematologic, de la ratiune, trece cu „locomotiva progresului“ prin problematicile politicului si ajunge la scriitura si lectura. Dincolo de „scriitura stearsa de uitare“ nu se afla poate decit cititorii din carti, personajele insele care citesc. Adrian Mihalache ne propune sa devenim personaje in textele sale. Un astfel de text este si Utopia ca spatiu alternativ, un interviu realizat de Cristian Patrasconiu pentru Orizont, in ultimul numar transpus on-line, in mod ironic chiar numarul despre virtualitate. Teoreticianul virtualului mai poate fi gasit pe internet in arhiva Dilemei vechi sau in cea a revistei agora on line cu numeroase articole despre multi- si hypermedia, comunicatiile globale, politica software, ideologiile ciberspatiului sau economia virtuala. Cite masti sa fie in aceeasi masca?