OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In drum spre expozitia VECINATATEA – exercitiu cotidian al valorilor sociale, am simtit „vecinatatea“ pe propria piele. Gindul cu care am plecat spre expozitia de la Galeria3/4 a fost sa privesc in singuratate si in liniste lucrarile, intrucit nu-mi place sa merg la vernisaje cind sint prea multe „vecinatati“ in jur. Asadar, plecasem chitita sa ajung la galerie intr-o tacere si intr-un anonimat depline. Un „accident“ s-a produs totusi pe drum, ca dovada cvasididacticista ca, oricit am vrut sa evit proximitatea, nu am reusit.

Un adevarat „vecin“ mi s-a dovedit a fi portarul de la parterul Teatrului National, care, dupa ce m-a intrebat precaut unde merg (omul nu-si facea decit datoria), a insistat sa „urc cu liftul“, „nu sa urc pe jos“, pina la galerie. Dupa ce i-am motivat ca vreau sa folosesc scarile intrucit intentionez sa fac miscare (eram deja cu piciorul oprit in aer pe prima treapta), s-a induplecat, mai ales ca nu paream genul de „terorista“ care ar fi putut, eventual, sa „minjeasca“ cu niste grafitti, mai mult sau mai putin legali, peretii, ce-i drept, impecabil de albi. Portarul avea, evident, chef de vorba, iar eu nu i-am fost o buna „vecina“, neimpartasindu-i colocvialitatea.
„Morala“ e insa urmatoarea: oricit am vrea sa ne sustragem apropierii sociale, vecinatatea ne urmareste, daca nu cu ochi panoptici, atunci macar cu priviri sociale vorbarete. Astfel ca tema aleasa de expozitia organizata de Irina Cios si de echipa sa de la CIAC se arata a fi fatal de bine aleasa. Directoarea centrului pare a simti intr-adevar pulsul vremurilor sociale si artistice. Lucrarile selectate, multiple, au incercat sa sugereze ideea propusa. Astfel, „vecinatatea perfecta“ (Andor Komives), care nu e alta decit cimitirul, imaginea „celorlalti“ (Eugen Harasim), a satului adica, cu obiceiurile pe cale de disparitie si relatia echivoca dintre Romania si Republica Moldova (Dumitru Oboroc – Rothko politicus – bucuria culorii. Eu si iubita) nu sint decit fete ale aceleiasi problematici. E vorba de perpetuul „specific national“ care primeste fie o coloratura universaloida, fie una nostalgic-restituibila, fie una cvasipolitica.
Politicul si socialul, insa, sint accentuate cind se aduce in discutie „vecinatatea palatelor“, evident, Cotroceni si Victoria (Cezar Lazarescu), „vecinul universal“, un bloc comunist cu peretii impinziti de „farfurii zburatoare“, de parabolice adica, cu inevitabilul butic de la parterul scarii si cu o Dacie rosie parcata in fata (Alexandru Lazar) sau „panoramicul XXL“ (Magda si Bogdan Pelmus), care nu e decit atit de solicitata (de catre artisti in genere) „tema“ a Casei Poporului/Parlamentului. Totusi, daca in anii ’90 aceasta tema a avut ceva de zis, astazi imi pare putin epigonica si e cam greu sa mai fii original pe acelasi laitmotiv. Fisiile de hirtie igienica pe care sint impregnate imagini ale acestui „monument“ constituie elementul pe de o parte anecdotic, pe de alta satiric al „fracturismului“ inovat (in literatura) de Marius Ianus. Amplasarea instalatiei pe scari, la inaltime asadar, e insa extrem de potrivita. Harta Romaniei este un alt element al sarcasmului artistic. Cinci printuri pe pinza (Harta – Cosmin Paulescu), in dimensiuni mari, umplu interiorul granitelor cartografiate ale tarii cu iconuri fotbalistice, medicale (Crucea Rosie), religioase, afaceristice si respectiv militare. Se pare ca obsesiile identitare se transmit din tata in fiu, dar, in acelasi timp, comentariul vizeaza imaginea insasi a Romaniei in interior si in afara ei.
De la vecinatatea individuala la cea colectiva, sociala, distanta e atit de microscopica incit se neutralizeaza. Repere precum „aici“, „acolo“, „dincoace“, „dincolo“ sint jonglate nu doar ca toposuri spatiale, ci si ideologice. Protezele vecinatatii sint, ca si in cazul spatiului social virtual, identitatea, alteritatea, comunitatea, toleranta, geopoliticul etc., adica tocmai „punctele“ de reflectie ale contemporaneitatii. Puncte care nu se pot opri „aici“, caci permanent exista un va „urma“. Deci, va urma.