OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Printre multele modalitati de a aduce literatura si scriitorii la public se afla si platforma video a Internetului. Cea mai cunoscuta, dar si mai necontrolata este YouTube, „locul“ virtual unde oricine poate intra in actiunea de „broadcast yourself“. Nu doar editurile sau televiziunile au capacitatea sa transmita materiale multimedia despre scriitori, la nivel institutional si public, ci orice internaut poate sa incarce si sa distribuie propriile creatii video sau creatiile altora (inclusiv pe cele institutionalizate) despre scriitori pe YouTube.

Omul obisnuit devine vedeta crearii si difuziunii de microfilme, el simtindu-se „imputernicitul“ cu sansa de a deveni furnizorul si/sau beneficiarul de servicii video, semizeul cu puterea de a contraface realitatea sau de a o determina sa ruleze dupa propriile gusturi sau interese.
Problemele intervin in cazul in care oricine poate dispune de manipularea imaginii operei unui scriitor in mod public. Cita credibilitate pot avea niste clipuri video care distorsioneaza sau ideologizeaza excesiv opera sau imaginea operei unui scriitor deja clasicizat? Nu aduc in discutie cazul scriitorilor in viata, care au ocazia de a se autopromova sau apara in spatiul virtual prin diverse mijloace, desi si aceasta situatie este fascinanta, mai ales in privinta modului in care un scriitor se construieste in fata unei camere si se videoproiecteaza la nivel de masa, transformindu-si un text literar intr-unul multimedia. Cei care se ocupa de psihosociologia literaturii vor trebui sa se ocupe si de acest aspect.

Ma refer in schimb la scriitorii a caror imagine este conservata in arhive si prelungita sau reciclata in memoria larg incapatoare a Internetului. in aceasta situatie se creeaza o posibila e(ste)tica a receptarii, plecind de la canale video precum YouTube, situatie in care, pe linga avantajele informational-comunicationale, apar o serie de riscuri de care te poti impiedica.

Ati avut curiozitatea de a cauta pe mult laudatul YouTube mici filme despre sau cu scriitorii clasici romani? Eu am riscat o astfel de aventura, iar rezultatul a fost pe masura… riscului. in cazul multor scriitori, pe YouTube se perpetueaza acele cai alunecoase de distorsionare si de maltratare a imaginii operei unui scriitor sau a operei insesi care s-au inregistrat in diverse momente istorice. Aceleasi mituri sau chiar mituri noi se formeaza in ciclurile construirii si deconstruirii culturale din spatiul virtual. Cu toata libertatea sa creatoare, internautii continua si, mai mult, diversifica practicile dezinformatoare ale culturii din spatiul fizic, ideologiile formatoare, cit si ideologiile deformatoare, extremele vicioase ale creatiei sau ale receptarii, moravurile si capriciile creatorilor de mituri sau ale publicului insuficient cultivat.
Ca si blogurile literare, clipurile video sint amorale. Dar cind acestea devin imorale, deopotriva in perspectiva etica (in sensul de umplere a receptarii unei opere cu deseuri ideologice, grav poluante in directia ultranationalizarii unui scriitor, de pilda) si ca estetica, lucrurile trebuie nuantate si denuntate. O parte dintre clipurile de pe YouTube provin din arhiva TVR, majoritatea din perioada comunista, desi o mare lacuna este necontextualizarea micro-filmelor. Nu exista informatii despre filmele preluate de pe canalele TV, astfel incit ai impresia ca ele provin din timpuri imemoriale, imemorialul avind de data aceasta o conotatie negativa. Caci in ce mod poti sa pastrezi memoria unui scriitor doar printr-o imagine video, rupta de datele istorice ale producerii ei?!

Sa urmarim niste exemple. Pe de o parte, sint videoclipurile despre Eminescu, inregistrari cu Arghezi, Sadoveanu, Marin Preda sau Nichita Stanescu, toate apartinind arhivei TVR. Nichita Stanescu si opera sa sint video-prezente in fragmentele de arhiva (interviuri), in muzica folk inregistrata live in cluburi sau in poemul-mixaj realizat de Andrei Ruse, R.A. faithless mix. Tudor Arghezi devine „contemporanul nostru“ prin reactivarea arhivei TVR, dar este reiterat si prin Amintiri cu maestrul din 1964, intr-un interviu cu poetul senectutii. La fel, cu Sadoveanu faci un Drum printre amintiri, iar Marin Preda vine in Prim-plan tot din faldurile arhivei. Autorul Morometilor si al Celui mai iubit dintre paminteni poate fi regasit si prin citeva secvente de film din ecranizarile acestor romane: celebrele scene ale violului sau taierii salcimului, pe cind poeziile lui Arghezi, Marin Sorescu, Eminescu sint recitate de Adrian Pintea, Luminita Soare sau nelipsitul Adrian Paunescu. in cazul imaginii operei lui Ion Creanga, lucrurile sint cuminti (povestile video Ursul pacalit de vulpe, La cirese, Capra cu trei iezi), iar in privinta lui I.L. Caragiale lucrurile sint previzibile (fragmente din piesele si schitele sale marca ANF). Situatia este similara in ceea ce-i priveste pe Cioran (fragmente dn filmul Apocalipsa dupa Cioran realizat de Gabriel Liiceanu si Sorin Iliesiu) sau pe Tutea (bine-cunoscutul interviu TV).

Pe de alta parte, sint clipurile realizate de oameni comuni, in special in doua forme extreme: fie sub forma de parodii, ca reactie impotriva receptarii ultrapioase, fie sub forma de omagiere festivista. Mai rar intilnesti clipuri rezonabile, moderate si impartiale din punctul de vedere al transmiterii unui mesaj. in unele cazuri, insa, lucrurile se complica, in jocul duplicitar dintre asteptari si oferte. Oare de ce ma asteptam ca Doina lui Eminescu sa nu lipseasca din colportajul mediatic, ca si romantele cintate plecind de la versurile poetului? Surpriza a venit mai degraba de la parodiile facute la Si daca… si Lacul, probe mai mult sau mai putin reusite ale reactiei sufocante de receptare. Majoritatea clipurilor pornind de la versurile eminesciene (inclusiv cele in traducere) devin niste recitaluri sau evocari penibile, cu decoruri siropoase si interpretari nationaliste plecind de la textele insesi ale poetului, dar si de la cliseele formulate pe parcursul receptarii: „omagiu poetului fara pereche“, „Eminescu n-a existat…“, „poet national“. Singurul documentar prezent pe YouTube care il salveaza pe Eminescu este, probabil, cel realizat in campania Mari romani de Andrei Gheorghe. in rest, alte clipuri cu „madlene“ eminesciene vin mai degraba intru conservarea memoriei Mihaelei Marin, a corului Madrigal sau a trupei Mondial, decit a poetului insusi.
Printre lucrurile bune ale actiunii de „broadcast yourself“ se afla oportunitatea de a deveni creator alternativ si de a transmite si altora creatii personale, de multe ori inovative.

Dar accesul nelimitat (doar pentru cei instruiti si „dotati“ tehnologic) aduce in special doua extreme. Pe YouTube se vineaza mai ales neobisnuitul, iesitul din comun, adrenalina, situatiile in care publicul este lasat perplex, dar si incarcaturile ideologice care se bazeaza pe complicitatea ideii de dezvaluire sau de perplexare. Pe de alta parte, infloresc encomiasticul, omagierile si entuziasmarile facile. Spre deosebire de bloguri, in cazul clipurilor video, selectia nu se face de autori, de individualitati care isi construiesc un blogroll ca pe un fel de „spune-mi ce prieteni ai ca sa-ti spun cine esti“. Nu, in cazul YouTube, punerea in relatie a clipurilor se face automat, dupa criterii fara o selectie controlata de un subiect cu capacitate de discernere. Cind vom putea vorbi de o retea matura, vom depasi stadiul de vinare exclusiva a insolitului, cind din ce in ce mai multi internauti vor dori si altceva decit sa ramina mirati sau sa faca plecaciuni fetisiste sau, mai grav, alterate ideologic.