OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nimeni dintre cei care l-au cunoscut, ca si dintre cei ce i-au fost aproape in feluritele ceasuri ale vietii, nu poate crede ca profesorul Mihai Nichita a plecat dintre noi in alta parte decit intr-o biblioteca sau intr-o sala mai mare de curs.

Pentru ca, pentru noi toti cei care l-am cunoscut, fragila fiinta paminteasca a domnului profesor Mihai Nichita s-a identificat in memoria noastra afectiva cu imaginea cartii tinute ore in sir in miini, cu aplecarea fara margini in timp peste vrafuri si rafturi de carti, dar si cu chipul concentrat nu la discursul din sala, ci la idee, al profesorului urmarit de zeci de ochi si adnotat, cu priceperea incepatorilor, in caiete, de zeci de miini timide de studenti.

- Un profesor adevarat
Domnul profesor Mihai Nichita a plecat sa-i intilneasca pe toti inaintasii nostri dascali de litere clasice care au facut fala filologiei latine si grecesti din Romania ultimului secol incheiat, de la un Burileanu, Murnu, Valaori, Papacostea, Herescu, Capidan, Frenkian, Banateanu, Pippidi, pina la un Graur, Barbu, Himu, Dobroiu, Fischer. Nume si umbre pentru cei care, ieri si astazi, le urmarim profesia si pasiunea, prin opere, avindu-l ca ultim sosit pe profesorul Nichita. Ei au cladit cultura clasica in Romania, au facut-o „mare“ din punct de vedere spiritual, dar si moral. Profesorul care acum se odihneste intru eternitate ne-a dat un ultim, greu repetabil, indraznesc sa spun irepetabil exemplu.

A fost, inainte de toate, pentru mine si pentru toti cei care l-am cunoscut ca discipoli, fie si indirect, Profesorul cu majuscula, Dascalul prin excelenta. Cind aveai ora cu domnul Nichita, intrai temator in sala si ramineai pironit in banca. Nu aveai curajul sa deschizi, de acolo, gura, sa-ti dai cu parerea, sa arunci vorba la intimplare. Cind domnul Nichita inchidea usa salii si, cu pasi masurati, niciodata vreunul in plus, termina drumul spre catedra, stiai ca avea sa inceapa, intr-un minut, un alt drum, printre imperiile mileniilor, intr-o magica lume a faptelor si gindurilor romanitatii deslusite in texte sau dincolo de ele. Cuvintele profesorului, la fel de masurate in putinatatea si concentrarea lor ca si propriii pasi – si nu numai cei de la usa la catedra! –, te tintuiau in nestiinta ta, iti luminau neintelegerea, te chemau sa le urmezi, dar te si imbiau sa citesti mult, din ce in ce mai mult, ca sa le deslusesti resorturile si rosturile adinci. Rostite de la catedra, dar si din fata tablei, cuvintele profesorului Nichita erau insotite de formidabila lui privire, atit de patrunzatoare (dar si incredibil de calma!), incit primul gind care, ca umil student in cimpul filologiei clasice, cind urma sa dai profesorului raspunsul la intrebare, iti incoltea in mintea inspaimintata de propriul ei gol era, fireste, nespus, urmatorul: „Doamne, oare ce-am gresit? Ce prostie am zis?“.

Atunci intervenea miracolul. Ca un adevarat, unic profesor, domnul Nichita se uita inca o data la tine. Dar privirea lui nu te mai sfredelea, ci te incuraja sa iesi din hatisurile ideilor tale, si putine, si nesigure, cu care incercai sa faci fata unui dialog prea inegal. Acea privire patrunzatoare facea parte din fiinta spirituala cea mai launtrica a profesorului Nichita, era singura ei expresie exterioara. Daca o primeai, la rindul tau, in suflet, puteai fi sigur ca drumul tau de incepator, in meserie si in viata, nu avea cum sa mai fie singur. Ascultind sfaturile, urmind pas cu pas indemnurile, dar si interdictiile pe care profesorul, ca un antrenor al mintii, ti le punea in fata, daca voiai sa pasesti apoi singur pe tarimul stiintei si al cercetarii iubitoare de cuvint clasic, dupa trecerea anilor, a zecilor de ani, erai indreptatit sa te bucuri ca, in sfirsit, poti pretinde sa stai alaturi intelectual de profesorul Nichita, ca ii poti, cumva, patrunde densele idei, care nu aveau nevoie niciodata de multe cuvinte, pentru ca isi erau suficiente in chiar dinamica, desi nu totdeauna perceptibila lor desfasurare.

Mihai Nichita ne-a fost profesor pentru ca ne-a fost pilda, niciodata dezisa, de carturar. Cele doua imagini, cea a profesorului care ne-a invatat si cum sa intelegem Antichitatea in general, pe cea latina in special, dar si cum sa invatam sa o invatam, iar, pe de alta parte, chipul carturarului, pentru care nici un colt de biblioteca nu avea si nu are voie sa ramina necercetat daca in biblioteca se afla fie si o singura carte clasica, nu se pot disocia nicicum in mintea noastra. Locul profesorului iesit in urbe am invatat de la domnul Nichita ca nu poate fi altul – oricit am rataci pe alte drumuri – decit in biblioteca. Pe vremea aceea, a anilor mei de facultate (’75-’79), alternativa Internetului nu exista. Calculatorul era o utopie. Unicul bun spiritual era – si nici nu putea fi altul, asa cum nu este nici azi – Cartea. Nu cea virtuala, ci cea tocita de mii de miini in biblioteca, ca si cea ametitor de parfumata iesita din tipografie.
Pentru ca am invatat, de la Dumneavoastra, sa iubesc la nebunie cartea reala, si cum sa ma apropii de ea, cum sa o reiau, de cite ori e nevoie, ca sa o inteleg si sa o patrund cit mai adinc, si sa o leg de celelalte carti prin firele nevazute ale ideilor, eu, fostul Dumneavoastra student din anul I, 1975-1976, nu pot decit, pentru totdeauna, sa va multumesc, domnule profesor Mihai Nichita!

- Dintr-o biblioteca in alta
Vorbele mele cu acest indurerat prilej sint convins ca l-ar fi suparat pe Mihai Nichita. Poate nu dintr-un alt motiv decit pentru ca sint, deja, prea multe. Prea multe pentru cite ii placea domniei sale sa asculte rostite, mai ales despre propria persoana. Si pentru cite ii placea sa rosteasca domnia sa insusi. Mult in putin, multum in paruo, era pentru Mihai Nichita suprema formula a rostirii gindirii, ca si a scrierii ei.

As vrea sa mai adaug doar un singur lucru: omul Mihai Nichita. Noi, fostii lui elevi si colaboratori, degeaba l-am cauta in alta parte, separind anecdoticul vietii cotidiene de altitudinea creatiei intelectuale. Daca vrem sa-l gasim pe omul Mihai Nichita, nu-l vom putea intilni niciodata in alta parte decit in logosul profesorului si in munca, ceas de ceas pina in clipa din urma, a carturarului. Profesorul a mii de studenti care au devenit, in buna parte, profesori la rindul lor, si carturarul cel mai exigent cu pagina alba din citi am cunoscut, dar si cu pagina tiparita – acestea au fost singurele dimensiuni profunde, relevante si revelatoare, ale omului Mihai Nichita.
in biblioteca, precum si in biserica, nu se vorbeste. Sau n-ar trebui. Cuvintele noastre au tulburat o liniste care cred ca nu avea nevoie deloc de ele. Dar prin ele, prin aceste sarace intotdeauna, in astfel de imprejurari, cuvinte, ne luam adio, caci nu aveam cum altfel, de la Dumneavoastra, domnule profesor. Stim ca ne-ati parasit ca sa va duceti sa cititi ultima carte, din cea mai mare biblioteca. Linistea pe care o pastram acum, insotindu-va pe acest drum, este insa aceea a iubirii si a recunostintei noastre.
Semper eris nobiscum, memoria animoque nostro, honorate et carissime magister!