OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In 1994 descopeream un tinar absolvent de Electronica pasionat de film, originar din Tulcea. Avea sa-si „faca mina“ scriind cronici la Dilema, apoi intra ca redactor la nou-aparutul ProCinema, care, in scurta vreme, avea sa devina de neimaginat &nemanage-at fara contributia sa (intre timp ajunsese editor executiv)... Numele lui: Mihai (-Cristian) Chirilov. Urmarea se cunoaste.
Andrei Bangu este inca si mai tinar decit era Chirilov atunci cind a debutat: are numai 18 ani! Este tot din Tulcea si l-am descoperit pe forumul cinemagia, unde semneaza cu pseudonimul „semi-cronicaru“. Nu l-am vazut niciodata, dar imi place cum scrie. Are, deja, propriile referinte (Gorzo, Chirilov), propriul condei, propriile idei (pe care nu le impartasesc intotdeauna!). Mai presus de orice, este animat de o pasiune pentru Cinema pe care sper sa si-o pastreze in acest „dürftiger Zeit“... Il recomand cititorilor Observatorului... – cu un asemenea nume (Bang-u!), nu trebuie sa-si faca probleme ca intrarea lui in mica lume a cronicarilor va trece neobservata! (a.l.s.)

Ametit de dragoste
Titlu original: Punch-Drunk Love
Gen: comedie romantica/neagra, thriller
Regia si scenariul: Paul Thomas Anderson
Studiourile: Columbia Pictures
Durata: 90 minute
Cota mea: 9 din 10

Intriga: Tinarului Barry Egan, abia initiat in ale afacerilor, dragostea pentru o femeie ii da puterea sa lupte cu anxietatile si nevrozele care ii tulbura existenta, dupa ce este jefuit de oamenii unei angajate de la linia fierbinte…

Comentarii

Cine se va duce la Punch-Drunk Love ca sa vada o comedie (de orice fel, romantica, neagra), mai mult ca sigur va ramine cu buza umflata. Ametit de dragoste este si nu este un film amuzant: are citeva scene teribile (sa-l vezi pe Adam Sandler plingind ca un copil, demolind o toaleta, spargind niste geamuri si spunindu-i iubitei sale ca este atit de frumoasa, incit vrea sa-i sparga fata cu ciocanul), altele pur si simplu ciudate (vezi scena in care acelasi Sandler merge cu telefonul in mina pina-n California ca sa-l faca pe cineva sa recunoasca in fata ca este o persoana buna).
Cine se va duce la PDL ca sa vada un thriller, va avea si el satisfactiile si dezamagirile sale: filmul are citeva minute de spaima nesimtita (dupa cum bine remarca Andrei Gorzo, asemanatoare cu cea din Eraserhead), si altele calde si tandre (idila celor doi din Hawaii). In sfirsit, cine se va duce pentru Adam Sandler, va ramine cel mai dezamagit: fara cabotinisme, fara strimbaturi, neo-Jim Carrey-ul de la Hollywood face cel mai atipic si mai surprinzator (ezit sa spun incredibil) rol al carierei sale.

Dar poti sa te duci la Punch-Drunk Love ca sa te imbeti: compresind toate genurile citate intr-o fantezie incitanta, uimitoare, filmul este ca o sticla tare de vin. Tot filmul lui Paul Thomas Anderson (realizatorul formidabilului Jurnalul unei vedete de film porno) te imbata: prin decor (de la interiorul imobilului lui Emily Watson – extraordinara, de altfel, pentru a doua oara de la Red Dragon – pina la costumul de un albastru in care te poti ineca al lui Sandler, totul excelind printr-o coloristica nemaivazuta), prin imagine (meritul ii apartine lui Robert Elswitt, care te imbata cu miscarea camerei si cu acele culori picturale), prin personaje (care sint si ele „ametite de dragoste“ si traiesc nevroze, temeri, angoase), si, de ce nu, prin ametitorul amestec de genuri.
Paul Thomas Anderson a luat premiul pentru regie la Cannes cu acest film relativ greu de digerat. Dar ar fi chiar pacat sa nu-l gusti, ca pe un vin bun…

*

Cabina telefonica

Titlu original: Phone Booth
Gen: thriller
Regia: Joel Schumacher
Scenariul: Larry Cohen
Studiourile: Twentieth Century Fox
Durata: 81 minute
Cota mea: 9.0 din 10

Intriga: Raspunzind la un telefon public de pe o strada principala, un agent publicitar de mare succes din New York devine tinta unui lunetist si este fortat sa-si spele pacatele in public.

Comentarii

Filmuletul acesta de 81 de minute a fost prezentat mai intii la Festivalul de Film de la Toronto anul trecut si mai apoi a fost tinut in cuier pina-n primavara aceasta in America, de frica sa nu mai atite vreun lunetist ca acela care impusca oameni in parcari. Proiectul unui film de serie B scris de Larry Cohen (un veteran al filmelor de serie B care a inceput cu seriale ca The Fugitive si Columbo din anii ’60, apoi a trecut la filmulete horror si mai obscure gen Maniac Cop si Body Snatchers) s-a transformat peste noapte intr-unul de serie A dupa ce a incaput pe miinile lui Schumacher, departe de 8 mm. sau Bad Company si mai aproape de Cadere libera si Tigerland, intr-o forma foarte inventiva.

Cabina telefonica porneste de la un Scream in care un psihopat terorizeaza lumea prin telefon fara sa-i vezi fata, si continua cu asa o viteza incit nu-l mai poti opri. Nu mi-am dat seama care a fost declicul care a facut ca filmul acesta sa fie bun, din miinile a doi cineasti destul de rasuflati momentan, dar cert este ca Schumacher, in doar 81 de minute si intr-un singur decor (o cabina telefonica), secondat de Colin Farrell, Forrest Whitaker si Kiefer Sutherland (cu o voce extraordinara, exact à la Scream), reuseste: sa faca un thriller palpitant fara sa plaseze actiunea pe autostrazi sau altele, citeva momente explozive fara explozii (greu de povestit, trebuiesc vazute), sa inchege un personaj complex (excelent jucat de Farrell, cules direct din Tigerland), sa filmeze pelicula (aproape ironic!) ca pe un spot publicitar (vezi imaginile multiple de pe acelasi ecran), cu alte cuvinte sa faca un film excelent pornind de la o premiza excelenta (pornind de la o premiza cel putin la fel de buna, 8 mm era un rateu). Doar finalul lasa citeva intrebari in urma: cind a avut timp sa-l ucida sniper-ul pe „pizza-boy“, cum a scapat de politie, de ce tot scandalul, s.a.m.d.
Daca mai joaca in asemenea filme (sa nu uitam anteriorul Minority Report), miine-poimiine il vedem pe Farrell la decernarea Oscarurilor!

*

Dragoste otravitoare

Titlu original: White Oleander
Gen: drama
Regia: Peter Kosminsky
Scenariul: Mary Agnes Donoghue
Dupa un roman de: Janet Fitch
Studiourile: Warner Bros.
Durata: 106 minute
Cota mea: 7.0 din 10

Intriga: Tinara Astrid Magnussen ajunge sa fie adoptata de mai multe familii dupa ce mama sa este condamnata la inchisoare pentru crima, dar curind realizeaza ca aceasta incearca sa-i conduca viata chiar si de dupa gratii.

Comentarii

Daca in primele 40-45 de minute am cam cascat gura, in White Oleander a venit o poanta teribila in urma careia, inevitabil, am inceput sa-l privesc mai indulgent: sosita la casa unei actrite de televiziune interpretata de inegalabila Renée Zellweger, eroinei ii este aratata o caseta cu un film in care apare ea, „actrita“, un horror unde ea o mierleste ucisa de un maniac cu o drujba. Filmul este Return of the Texas Chainsaw Massacre (!), in care aparea Zellweger insasi (de fapt, era chiar personajul principal!!) si in care blondina nu murea, desi aici trebuie sa ne luam la revedere de la ea 20 de minute mai tirziu (!!!).

Poate chiar faptul ca White Oleander este la mile distanta de Leatherface (individul cu drujba) face poanta mai cinica. Subiectul filmului il plaseaza undeva in sfera Deep End of the Ocean, unul din precedentele filme ale lui Michelle Pfeifer: melodrama TV de 90 de minute cu actori de mina a doua care, daca n-ar fi ecranizarea unui roman de care n-a auzit nimeni, ar fi avut-o pe Patty Duke in rolul principal si ar fi fost livrata sub acoperirea „inspirat de intimplari adevarate“. Filmul, fiind lansat la cinema, este in mod deloc surprinzator mai lung de 90 de minute, si pe generic apar nume ca Michelle Pfeifer (nu mai buna ca de obicei), Renée Zellweger (buna ca de obicei) si o anume Alison Lohmann, care joaca de parca ar avea-o in fata pe Audrey Hepburn (ba apare chiar si Noah White, doctorul din E.R.). Dragoste ucigasa este, slava Domnului, mai bun ca Regasirea: e un film realist (pe alocuri chiar tulburator), sensibil, surprinzator de non-melodramatic (deci cinstit), bine jucat, demn de 106 minute din viata unor oameni ca noi (nu intimplator aduc aminte de lungime, in mod normal filmul ar fi durat considerabil mai mult si putea fi considerabil mai prost).
Merita macar incercat (cam ca apa din cada, cu degetul, poate).

*

Dumnezeu pentru o zi

Titlu original: Bruce Almighty
Gen: comedie
Regia: Tom Shadyac
Scenariul: Steve Koren &Mark O’Keefe si Steve Oedekerk
Scenariul original: Steve Koren &Mark O’Keefe
Studiourile: Universal Pictures
Durata: 101 minute
Cota mea: 7 din 10

Intriga: Reporterul Bruce Nolan se plinge ca Dumnezeu nu-l ia in seama, asa ca Atotputernicul hotaraste sa ia o vacanta si sa-i lase lui puterea absoluta, dindu-i, astfel, o lectie despre cit de greu este sa conduci lumea.

Comentarii

Bruce Almighty merita vazut pentru a descoperi cit de groaznic se poate strica un film care incepe binisor, te surprinde, continua trasnet si se sfirseste mai rau ca Mama vitrega. Or, cine a vazut Adaptation stie ca, dupa parerea lui Charlie Kaufman (aka scenaristul lui Being John Malkovich), ultimul act face un film, iar ultimul act al lui Bruce Almighty… ma rog, ce sa zic… sucks (mai pe sleau)!

Prima ora e delirant de amuzanta („schemele“ lui Carrey nu conteaza citusi de putin in asemenea imprejurari): il vedem pe Morgan Freeman in rolul Atotputernicului (care face mai mult ca Alanis Morisette si decit Liz Hurley la un loc – se pare ca, pina la urma, nu le-am vazut pe toate!), il vedem pe Carrey spunind cele mai vitriolante replici cu putinta („Daca esti Dumnezeu, multumesc pentru lume si bafta cu Apocalipsa“ – Carrey lui Freeman), plus o scena „live“ de schimonoseala (cea mai tare a filmului – de ce nu ma surprinde?) atit de à la Jim Carrey… Restul nu merita vazut nici de masochisti.
Filmul e scris de doi veterani ai sitcom-ului, Steve Koren (Seinfeld) si Mark O’Keefe (NewsRadio, Jesse) si recirpacit de Steve Oedekerk. De altfel, Oedekerk, Shadyac si Carrey sint cam in aceeasi oala (toti promontori ai lui Ace Ventura, ultimii doi colaboratori la catarama – mai vezi Liar Liar). Shadyac si Carrey au incercat amindoi sa fie „seriosi“ – Carrey a reusit si-l vom tine minte cu totii ca Omul din Luna, Shadyac (cu psihodrama Dragonfly de anul trecut) valeleu!
Poate ca si de aceea au dat-o-n bara. Oh, Doamne…

*

Identitate

Titlu original: Identity
Gen: thriller, horror
Regia: James Mangold
Scenariul: Michael Cooney
Studiourile: Columbia Pictures
Durata: 91 minute
Cota mea: 8.0 din 10

Intriga: Zece oameni necunoscuti sint izolati intr-o noapte ploioasa la un motel din mijlocul desertului. Fiecare din cei zece ascunde, insa, secretul sau, iar, in scurt timp, incep sa fie ucisi pe rind.

Comentarii

In Identity este atit de evident ce filme sint bagate la mixer (Psycho, Zece negri mititei, putin Shining), incit e chiar iritant. De altfel, precedentul film al lui James Mangold (regizorul ambitios, foarte ambitios, prea ambitios al lui Girl, Interrupted) era o suprapunere ce nu se putea lauda cu prea multa subtilitate peste superbul Zbor deasupra unui cuib de cuci al lui Milos Forman. Dar tocmai cu asta se poate lauda Identity, care aparent este lipsit de orice dram de originalitate – modul in care le combina nu este cusut cu ata neagra (cum zice unul dintre personaje in cea mai tare replica a acestui thriller) ci cu ata… bej!

Identitate e asa de bine (minutios, perfectionist, atent) scris, jucat (Cusack, Liotta – ca de obicei, dar si o anume Amanda Peet), inscenat (tras cu ochiul la Hitchkock/Craven/Tarantino la un loc) incit cocktail-ul „bloody“ nu e indigest nici o secunda – incepe in stil Tarantino (citeva scene imprastiate atemporal pret de citeva minute), continua in stil Hitchkock/Fincher (mister – de la primul; ploaie, singe – de la al doilea) si se termina in stil Craven (adica la fel de singeros, dar zbircit).
O serie de plusuri si, pentru citeva aparitii secundare, foarte misto: Jake Busey (pe post de psycho – oare de ce nu ma surprinde?), Alfred Molina (pe post de psihiatru) si Rebecca De Mornay (va provoc s-o depistati din prima!).