OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Săptămîna care a trecut a fost una dificilă în plan personal. Ziua de sîmbătă s-a prelins încet, între lecturi superficiale şi imagini ale ultimului uragan care s-a abătut asupra coastei texane, după ce a inundat nefericitele insule din Marea Caraibilor. S-a făcut seară şi eu încă stăteam indecis în faţa „paginii“ albe. Din cînd în cînd schimbam un CD în calculator sau plecam în „excursie“ pe internet, în speranţa că, trecînd de la jazz la muzică simfonică sau de la Google la e-mail, va apărea în cele din urmă un înger salvator.

Un prieten mi-a sugerat că va trebui neapărat să răspund articolului „polemic şi provocator“ la adresa mea, publicat de Gheorghe Grigurcu în România Literară, la începutul lunii trecute. În situaţia în care mă aflam, gestul îmi apărea însă inutil. M-am gîndit apoi că ar trebui poate să scriu despre conferinţa europeană dedicată complexităţii, care se deschide săptămîna aceasta la Ierusalim, şi să descriu iniţiativa unor colegi israelieni originari din România (Sorin Solomon şi Emanuel Zuckerberger), care, împreună cu ICR-ul din Tel Aviv –  condus de foarte activa directoare a institutului în Israel, doamna Madeea Axinciuc –, au organizat două sesiuni interdisciplinare, pe teme legate de tratarea fenomenelor complexe în ştiinţele sociale, politice şi în „umanioare“, în general, la care vor participa şi cercetători veniţi din diverse centre universitare ale României. Cum însă mi-a fost greu să mă concentrez asupra unui subiect atît de dificil, va trebui să promit că o voi face mai încolo, după ce voi reveni pe linia de plutire.

Ce-ar fi să scriu, mi-am zis, un comentariu despre povestea, aparent fără de sfîrşit, a proiectului Restitutio Benjamin Fondane, de actualitate acum, după apariţia ultimei puneri la punct a prietenului meu Mircea Martin? Dar şi Mihai Şora îmi este prieten şi cum aş putea, în această situaţie, să adaug ceva care ar limpezi lucrurile mai degrabă decît să le încurce şi mai mult? Am abandonat, deci, şi această idee şi, după o ultimă privire aruncată înspre mormanele de debriuri risipite pe plaja insulei Galveston, m-am dus la culcare.

Duminică dimineaţa, m-am pus pe treabă, hotărît să trimit totuşi „intersecţia“ la timp. M-am gîndit că poate cel mai simplu şi mai potrivit ar fi să caut inspiraţia în lectura ultimului număr al Observatorului cultural. „Voi găsi eu acolo un subiect cu care să mă … intersectez“, mi-am spus, şi am pornit-o la drum. De la bun început însă, ştiam că domeniul articolelor pur politice îmi este interzis: nefiind implicat în viaţa de zi cu zi, neparticipînd la activităţile cotidiene în plan social şi politic, pe scurt, neplătind taxe în România, nu mă simt îndreptăţit să mă amestec. Cu toate că luările de poziţie curajoase împotriva establishment-ului sau critica ipocriziei şi a discursurilor uneori demagogice, alteori de-a dreptul mincinoase, ale clasei politice şi ale multora dintre comentatorii ei, îmi plac. Şi mă cuprinde bucuria şi un fel de mîndrie, recunosc, de fiecare dată cînd redactorii revistei sau unii colegi care publică în ea o fac fără ocolişuri şi fără dichisuri retorice.

Critica literară nu este specialitatea mea, cu atît mai puţin cea a epocii postoptzeciste, iar articolele despre scena teatrală din România îmi stîrnesc doar invidia. Îmi pare rău că an de an ratez participarea la o activitate, care de departe, în orice caz, pare excepţional de bogată. Citesc apoi cu interes articolul lui Demény Péter, „O pipă la Varşovia“ şi, pentru moment, mă bate gîndul să scriu şi eu un fel de reportaj despre cele ce se întîmplă aici, între Washington şi New York. Îmi spun însă că acum altcineva scrie „notele americane“ şi le scrie foarte bine. Nu e nevoie de mine. Recenzia cărţii despre Noica, publicate la Cluj de Laura Pamfil, este interesantă, dar o discuţie care ar alterna între sursele ascunse ale ontologiei filozofului de la Păltiniş şi receptarea operei sale în posteritate îmi pare pe cît de interesantă, pe atît de… obositoare.

Deodată, dau în sumar de titlul A bon attendeur, salut!, aşa, direct, în „franţuzeşte“, şi îmi spun „iată că mai sînt şi alţii care îşi permit să folosească citate în limbi străine în articolele lor!“. Se dovedeşte că titlul în limba franceză adună un mănunchi de fragmente, care, la vremea lor – anii care au urmat primului război mondial –, deplîngeau carenţele sistemului de învăţămînt şi ale instituţiei numite „bacalaureat“. Lectura fragmentelor semnate de Şăineanu, Zarifopol, Sebastian sau Eugen Lovinescu m-a uimit prin actualitatea ei (aşa cum a şi voit, desigur, editorul). În 1918, Constantin Şăineanu observa că „de la 1866 încoace ş…ţ politica şi politicianismul decideau numirile şi avansările“. Aproape zece ani mai tîrziu, Paul Zarifopol tuna şi fulgera împotriva „băiatului deştept“, întîlnit atît de adesea şi în anii recenţi ai tranziţiei: „improvizator briliant, oricînd şi în orice ramură“, vorba îi curge uşor, „e la  curent cu toate, fără să-şi bată capul cu nimic“. De unde vine, se întreba pe atunci Zarifopol, aşa cum ne întrebăm şi noi acum, această „încarnare a mediocrităţii meridionale“? Dintr-un liceu în care elevul tipic „este o secătură“, îi răspundea în acelaşi an (1926), indirect, Mihail Sebastian! Mai rău, adaugă dramaturgul de mai tîrziu, „tînărul de acum se imbecilizează. E imbecil nu pentru că nu învaţă, ci dimpotrivă. Nu învaţă pentru că e imbecil“. Afirmaţii tari, al căror efect îl va atenua puţin discursul mai cumpătat al lui Eugen Lovinescu: „Nu îmi închipui bacalaureatul ca un mijloc infailibil de control şi de selectare, după cum nu-mi închipui, iarăşi, şcoala ca un principiu sigur de valorificare. Valoarea individului nu se determină decît prin sforţarea personală şi, deci, în afară de şcoală şi de examene ş…ţ“.

Lectura acestor fragmente mi-a reamintit unele observaţii ale filozofului Rădulescu-Motru, exprimate în interviuri publicate în aceiaşi ani ’20 ai secolului trecut. Le notasem în urmă cu cîteva luni, pentru a le cita şi comenta într-o viitoare „intersecţie“. Între timp, am uitat de ele. Pe fundalul celor de mai sus, mi-au părut mai relevante decît oricînd. Iată, de pildă, ce spunea filozoful în 1924: „Sîntem dominaţi, falsificaţi, insultaţi şi jefuiţi de o burghezie factice creată de politică, susţinută de ea şi acoperită de ea. Noi n-avem acea burghezie normal evoluată, după o apariţie firească, precum sînt burgheziile ţărilor apusene“*. Uimitor, nu-i aşa? Mi se va spune, desigur, că lucrurile nu au nici o valoare scoase din context, în orice caz, nu valoare „operativă“. S-ar putea ca aşa să fie. Dar, uneori, simpla enunţare a unor realităţi este de natură să ne trezească şi să ne facă să cugetăm. Altfel, de ce am (re)citi astăzi Ecleziastul sau pe Lao Tsu?
 

––––––––––––

* Constantin Rădulescu-Motru, Mărturisiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p.158

Columbia, 14 septembrie 2008