Cuvîntul e benign, aproape blînd,
aş spune. „A colabora“ înseamnă „a fi aproape“, „a
ajuta“. Sensul imediat implică un interes pentru activitatea
altcuiva, pentru ceea ce-l ocupă şi preocupă pe aproapele nostru.
Conceptul semnifică şi o negare a egoismului nostru înnăscut,
care tinde să ne împingă tocmai înspre activitatea
opusă: aceea de a-l împiedica pe celălalt să-şi împlinească
dorinţele, voinţa, misiunea. Cum şi de ce schimbă împrejurările
conotaţia unui cuvînt?
Mărturisesc că semnificaţiile
sintagmei şi relaţiile dintre diversele ei înţelesuri şi
împrejurările în care ea este folosită mă preocupă de
mult. De cînd – pe la şase ani – am aflat că vecinul
nostru de la etaj fusese arestat, deoarece fiica lui îi
povestise instructorului de pionieri că, seara, tatăl ei ascultă
Europa Liberă sau Vocea Americii (omul a stat patru ani în
închisoare). De cînd am înţeles, doi-trei ani după
acea întîmplare, că la întîlnirile noastre
din micuţul „club al pionierilor“ colaborarea – atît
aceea dintre noi, copiii, cît şi aceea pe care o aveam cu
instructorii noştri – se împarte în două categorii
divergente: una a activităţilor şi alta a discuţiilor despre
activităţile noastre. A face şi a gîndi se dovedeau a fi tot
mai adesea două lucruri separate în mod absolut. A reflecta
asupra a ceea ce faci era tolerat (cît timp gîndurile
rămîneau neîmpărtăşite), a împărtăşi însă
aceste reflecţii şi, mai cu seamă, a comenta şi a interpreta
concluziile lor era un lucru de-a dreptul periculos.
Această împărţire între
act şi reflecţia asupra semnificaţiilor acestuia este cu totul
nefirească. Deci împrejurările care ne aduceau în mod
empiric la această concluzie trebuie să fi fost şi ele
excepţionale, nefireşti, în aceeaşi măsură. Iată cum
puteai să înţelegi, prin experienţe simple, natura
întortocheată a lumii în care trăiam. Mai cu seamă
atunci cînd fiecare asemenea experienţă aducea cîte o
nouă confirmare a „axiomei împărţirii“ enunţate mai
sus. Cei care au trăit anii celeilalte tranziţii – căci a mai
fost una, aceea dintre lumea care precedase cel de-al Doilea Război
Mondial şi lumea „socialismului biruitor“ – înţeleg
desigur despre ce vorbesc; tinerilor (s)cufundaţi în prezenta
tranziţie, aparent interminabilă, le voi atrage atenţia asupra
faptului că unul dintre motivele pentru care tranziţia pare a se
extinde la infinit este prezenţa unei rămăşiţe, a unui reziduu
al detaşării dintre act şi gîndirea implicaţiilor sale,
moştenită de la generaţiile precedente. Din nou, este vorba despre
o evidenţă empirică.
După ce te obişnuieşti să trăieşti
cu dihotomia enunţată mai sus, începe să-ţi fie greu să
măsori semnificaţiile actului comis. Se produce un fel de
„închidere în intenţionalitate“, al cărei corolar
este sentimentul unei libertăţi aproape totale în planul
actului împlinit. Sau, mai bine zis, legătura directă dintre
act şi gîndirea consecinţelor lui fiind refulată, actul
poate fi împlinit, în timp ce judecata asupra
consecinţelor sale este fie total suspendată, fie întîrziată
în mod voit. În această situaţie, cineva poate colabora
cu răul şi poate chiar face răul, în timp ce autoreflecţia
în plan moral este sau suspendată, sau transferată înspre
un „mai tîrziu“ care, în cele mai multe cazuri, nu va
mai veni niciodată.
Delatorul care colabora cu organele de
represiune ale Statului o făcea prin intermediul unui raport scris.
O ştim cu toţii. Mulţi au susţinut că au făcut-o ştiind că
lucrul nu va avea nici o consecinţă sau, în orice caz, nu una
majoră. Probabil că, în unele cazuri, aşa a şi fost. Cum ar
fi putut ei să ştie însă că acesta va fi cazul? Nu ştiau,
dar cum actul era detaşat de gîndirea lui, ei îl
executau în virtutea unui reflex condiţionat, fiindcă le
aducea un avantaj imediat. Apoi observau lucrurile şi constatau că,
adesea, într-adevăr, nu se întîmpla mare lucru.
Deci, în mintea lor, suspendarea şi întîrzierea
evaluării consecinţelor funcţionau amîndouă. În
mintea delatorului, desigur, nu însă şi în aceea a
victimei. Mai exista însă încă un fenomen legat de
mecanismele delaţiunii, care s-a manifestat într-un mod foarte
evident în cazul unui mare poet: uneori, actul denunţării îl
elibera pe cel în cauză de tensiunea care se stabileşte între
act şi reflecţie. Delatorul reuşea, prin însuşi actul
delaţiunii, să creeze un moment de gîndire liberă; cine
citeşte lungile documente scrise de acel tragic „necunoscut al
ferestrelor“ îşi dă seama că delaţiunile sale au
caracterul unor pamflete – pline de resentimente, ce-i drept! –,
dar scrise adesea într-un stil sclipitor, pamflete care, într-o
lume liberă, ar fi putut fi publicate pe prima pagină a oricărui
jurnal literar!
Pînă aici m-am limitat la
descrierea unui mecanism psihologic; sau, mai bine zis, am
propus o ipoteză de lucru. La om însă, totul – gînduri,
acţiuni – are, în cele din urmă, semnificaţie şi
implicaţie etice. Din acest motiv, nu putem să ne oprim doar la
mecanismul delaţiunii. Modelul de mai sus ne poate furniza
explicaţia la întrebarea legată de natura delatorului; ne
poate ajuta, poate, şi în ceea ce priveşte aspectul
cantitativ al problemei (de ce atît de mulţi?). El nu poate
explica însă nimic în planul eticului. Ce bine ar fi
fost dacă dreptatea era de partea lui Kant şi omul nu ar fi putut,
prin însăşi natura sa, să refuze eticul şi să greşească
în alegerea dintre bine şi rău. Sau dacă suspendarea
eticului în prezenţa unei credinţe profunde, aşa cum cerea
Kierkegaard şi, mai apoi, Şestov, ne-ar fi făcut să comunicăm nu
cu Securitatea, ci cu transcendentalul absolut. Dar nici una din
soluţiile de mai sus, între care pendulează omul (fie el
modern sau postmodern), nu ne-a salvat.
Povestea delatorului care apare în
dosarul lui Pavel Cîmpeanu, descris acum două săptămîni
în Revista 22, poate fi privită ca o altă manifestare a
„banalităţii răului“. Poate că cineva ar trebui să preia
expresia Hannei Arendt şi să o adapteze colaboratorilor din fostele
ţări comuniste. S-ar putea chiar ca acest exerciţiu intelectual să
se dovedească a fi unul reuşit. În acest caz, vom înţelege
mai bine mecanismele delaţiunii. Dar asta nu ne va spune nimic
despre răul implicat într-un astfel de gest. Sau despre
răspunderea morală a delatorului şi despre pedeapsa care i se
cuvine acestuia. Pentru asta trebuie legi şi voinţa de a le urma.
S-a dovedit că cel care-l spiona şi,
mai apoi, îl denunţa pe Pavel Cîmpeanu este astăzi un
funcţionar superior în Ministerul Afacerilor Externe. Cu multe
luni în urmă, s-a aflat că cineva încă mai deţine
funcţia de ambasador, deşi a fost un delator în anii de
glorie a socialismului multilateral dezvoltat. Într-un interviu
recent, ministrul responsabil declara că legea nu-i permite o
acţiune tranşantă în privinţa celor doi. Pînă cînd
quod licet Iovi non licet bovi nu va fi schimbat cu dura lex sed lex,
într-adevăr, nu e nimic de făcut.
Vacanţă plăcută şi să ne
regăsim cu bine la toamnă!
Columbia, 28 iunie 2009
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters