OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

China va trebui să hotărască ce poziţie va lua faţă de vecinii ei cu veleităţi nucleare şi cum să reacţioneze faţă de criza economică din SUA: se pare că, fiind deţinătorii unui trilion (!) de devize şi instrumente financiare americane, chinezii, în noua lor calitate de creditori absoluţi ai Americii, vor putea influenţa într-un mod decisiv procesul de recuperare economică lansat de administraţia Obama. Rusia, în partea ei de lume, şi Venezuela, pe continentul sud-american, ar putea deveni iarăşi active şi activiste, dacă preţul petrolului va depăşi din nou o anumită limită. Într-o Japonie din ce în ce mai nervoasă, pot să renască gînduri de reînarmare, nucleară de astă-dată.

 

În 1905 Lev Şestov publică în Rusia o carte intitulată Apoteoza dezrădăcinării. Unii vor fi surprinşi să afle că se vorbea despre „dezrădăcinare“ cu mai bine de o sută de ani în urmă. Revolta mişcărilor de avangardă şi a diverselor modernisme împotriva unor forme de gîndire şi de expresie depăşite de noile realităţi sociale şi politice au fost apanajul anilor care au urmat Primului Război Mondial. Căutarea febrilă a autenticităţii şi negarea radicală a unui trecut criminal în mai toate manifestările sale au devenit strigătul de luptă al generaţiei care a urmat celui de-Al Doilea Război Mondial. De unde venea sentimentul de dezrădăcinare al lui Şestov în acel îndepărtat început de secol?

 

Ca mai toţi gînditorii proeminenţi ai generaţiei sale (Berdiaev, Frank, Serghei Bulgakov, printre alţii), Şestov a pornit şi el de la revolta socială şi interpretarea ei marxistă, pentru a se îndepărta repede de ele – aşa cum au făcut, de altfel, toţi cei menţionaţi mai sus –, în momentul în care a constatat că nemulţumirea difuză, lipsită de o adresă precisă, sentimentul neîmplinirii şi conştiinţa nefericită a omului nu sînt legate doar (sau în primul rînd) de situaţia sa socială şi/sau materială. Observaţie banală, mi se va spune: de la Scripturi şi pînă la filozofiile idealiste ale modernităţii, nenumărate voci au atras atenţia asupra acestui fapt. Doar că Şestov nu se opreşte la simpla constatare a unei observaţii aflate, poate, într-adevăr, la limita trivialului.

 

El începe prin a-şi pune întrebarea: „de unde obsesia noastră şi tendinţa de a căuta mereu şi cu orice preţ un adevăr ultim?“. Şi apoi, care este natura acestor „adevăruri eterne“? O analiză, pe cît de ironică, pe atît de profundă a conceptului de adevăr îl va aduce pe Şestov la concluzia că şi aceia care caută adevărul (ne)fericirii noastre în relaţiile sociale şi/sau politice, şi cei care-l găsesc într-o legătură mai mult sau mai puţin subtilă cu o entitate transcendentală, numită fie Marele Anonim, fie Dumnezeu, se află la fel de departe de orice… adevăr. Iluzia asocierii unor relaţii aparent cauzale cu legi fixe, imuabile, căutarea obsesivă a unor veritates aeternae, care, în cel mai bun caz, servesc drept tranchilizante intelectuale, sînt doar rătăciri ale unei civilizaţii întemeiate pe axiomele şi concluziile filozofiei Greciei Antice. Omul îşi doreşte, mai presus de orice, linişte sufletească, şi călăuzele sale spirituale, filozofii, preoţii şi… intelectualii publici se grăbesc să-i ofere elixirul rîvnit. Şestov respinge în mod categoric această alegere: „Misiunea filozofilor este de a-i învăţa pe oameni – aceste fiinţe care, mai presus de orice, se tem de incertitudine şi de necunoscut şi care caută, cu toate puterile, să se refugieze în dogme – să se confrunte cu incertitudinea. Pe scurt, misiunea filozofiei constă nu în a-i linişti pe oameni, ci, dimpotrivă, în a-i tensiona.“! (Sublinierea îmi aparţine; traducerea lui Boris de Schloezer, care i-a fost foarte apropiat gînditorului în anii exilului său parizian, este: „Bref, la philosophie doit troubler les hommes et non pas les tranquiliser“. În engleză, Bernard Martin, care l-a făcut cunoscut pe Şestov lumii anglo-saxone, traduce propoziţia subliniată astfel: „More briefly, the business of philosophy is not to reassure people, but to upset them“ – All Things Are Possible, Ohio University Press 1977.) Am citat ambele traduceri pentru a risipi orice îndoială în privinţa atitudinii radicale, dar şi profund originale a lui Şestov. Într-o lucrare scrisă cîţiva ani mai tîrziu (Great Vigils, 1911,), autorul avea să fie puţin mai conciliant: „Philosophy should live by sarcasm, irony, alarm, struggles, despairs and allow herself contemplation and quietude only from time to time, as a relaxation“.

 

În acest punct al discuţiei, mi se va reproşa poate că promovez un discurs iraţional, obscurantist, nietzschean, că practic o retorică depăşită de mult de gîndirea postmodernă şi infirmată in toto de evenimentele secolului al XX-lea. Cititorul care va avea, totuşi, curiozitatea (şi temeritatea!) să continue lectura lucrării menţionate, va descoperi că, în a doua parte a cărţii, argumentele autorului îl aduc la concluzia că: nici o teorie nu poate supravieţui refuzului nostru de a crede în ea. Asta voia, de fapt, să spună Şestov: doar acceptînd şi trăind tensiunea permanentă a existenţei în plinul ei, refuzînd eschivele „paradisurilor artificiale“ şi evadările prin soluţii propuse de filozofii şi ideologii tranchilizante, pe scurt, doar printr-o negare radicală a „adevărurilor eterne“ şi prin căutarea perpetuă a unei „a doua dimensiuni a gîndirii“ – cum numea Şestov acea metasophia căreia şi-a dedicat întreaga viaţă –, vom putea confrunta cu adevărat realitatea concretă, fie ea oricît de crudă, de imposibilă şi de ameninţătoare.