OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu ştiu cum a petrecut cititorul nostru zilele de caniculă estivală; pot doar să-l asigur că mie mi-a fost foarte cald în vara de care acum ne despărţim. Poate de aceea am căutat mereu răcoarea, apa, lichidul. Chiar şi în cele ale spiritului. Aşa am dat în decursul vacanţei peste cărţile lui Zygmund Bauman, în care acesta descrie societatea contemporană în termeni de „fluiditate“, ca pe o „lume lichidă“. Ghidat probabil de acelaşi instinct, am descoperit într-o librărie din Aix-en-Provence o cărţulie a lui Jean-Baptiste Botul, intitulată La métaphysique du mou. Nu e de mirare că, topit de soarele necruţător al verii, omul cade pradă unei stări de torpoare, în care – chiar şi fără Gianni Vattimo –, copleşit de un pensiero debole, începe a gîndi „moale“.

În România lumea simte acest lucru, cu o acuitate crescîndă, de aproape 20 de ani; „lichefierii“ specifice, introduse de schimbările survenite după decembrie ’89, i se adaugă acum una nouă, atotcuprinzătoare, generată de o societate de consum care transformă tot ceea ce era solid în lumea modernă – valori, cutume, crezuri – într-o masă fluidă care-şi schimbă fără încetare atît forma, cît şi semnificaţiile. Însuşi titlul cărţii lui Bauman, Does ethics have a chance in a world of consumers? (Harvard University Press, 2008), este extrem de semnificativ – şi relevant – în contextul cîtorva polemici recente care au stîrnit mari comoţii în lumea intelectuală/culturală românească.

A fost prieten cu oameni importanţi, de la mai sus-menţionata Lou Andreas-Salomé şi pînă la Gide, Giraudoux sau Sartre. Nu avea complexe: dînd de Trotzky pe insula Clipperton, nu departe de coasta mexicană, pe cînd acesta, aflat în exilul său newyorkez (1917), era în drum spre Mexic pentru a-l întîlni pe Zapata, va scrie ironic „Trotzky sort des cabinets (exilatul rus mîncase prea mult crab gătit în lapte de nucă de cocos) et marche vers son destin en reboutonnant son pantalon“. În 1938, remarca plin de dezinvoltură că, în timp ce pe vremuri trebuia să ştii latina şi greaca pentru a filozofa, acum, „il faut comprendre Heidegger dans le texte, puis le commenter“. Şi adăuga, „J’ai cité cet Heidegger parce qu’il est la coqueluche d’une clique de sophistes issues des meilleures écoles (les grandes, évidemment), qui font circuler ses opuscules anti-humanistes avec vénération“ (s.m., La métaphysique du mou, Mille et une nuits, 2007).

Ar fi multe de spus, de scris, despre acest spirit liber care, în ciuda aparenţelor, a fost departe de a fi un nihilist; era mai degrabă un stoic. Îi plăcea să-i citeze pe Chrysipp şi pe Cleantes. Nu ştiu dacă ar fi fost de acord cu Vattimo în ceea ce priveşte postulatul lui credere di credere: Jean-Baptiste Botul nu a fost un sceptic, şi cu atît mai puţin un cinic. A rămas întotdeauna ancorat într-un concret fluid, într-o realitate care putea fi însă gîndită. Cum îşi purta cu el – mereu şi peste tot – mai toate bunurile lumeşti, era contrariat de faptul că încă nu a fost inventată valiza pe… rotile. Proiectul îl preocupa şi schiţa mereu versiuni ale acestei invenţii-minune menite a mîntui omenirea aflată deja în perpetuă miscare. Într-o bună zi (vorbim de 1937-1938), l-a întîlnit pe Sartre („qui est d’un cynisme absolu“) la braseria Lipp şi i-a prezentat un crochiu al invenţiei sale: „seamănă mai degrabă cu o roabă“, a remarcat dezabuzat filozoful şi l-a îndemnat să-l recitească pe Pascal (care se pare că ar fi inventat o roabă cu două roţi). La care Botul se mulţumeşte să comenteze, reţinut şi înţelept: „cela dit, la conversation, en dérivant vers la question de mouité, a été fructueuse. Cet homme a de la finesse. Peut-être un peu trop: le mou reste trop cartésien a ses yeux; il préfère le visqueux“.

Columbia, 31 August 2008