OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu demult s-a derulat in presa culturala un nou episod legat de scandalurile provocate periodic de publicarea unor pagini din Jurnalele lui Paul Goma. Uneori, aceste dezbateri sint legate de remarci ale autorului in legatura cu evenimente politice trecute sau recente, alteori, ele sint provocate de ideile domniei sale despre Holocaust, comunism sau ierarhiile valorice ale literaturii romane contemporane. Reactia Uniunii Scriitorilor si masurile punitive la adresa celor implicati in revista Viata Romaneasca au readus in discutie problema limitelor discursului politic-ideologic-literar si a corolarului sau, libertatea de expresie.

Toate acestea se petreceau in a doua jumatate a lunii septembrie; probabil foarte putini dintre participantii la aceasta discutie realizau faptul ca ea ajunsese la apogeu tocmai in perioada „Saptaminii cartilor interzise“. In Statele Unite, ultima saptamina a lunii septembrie este dedicata „repudierii cenzurii si sarbatoririi libertatii de expresie“. O organizatie a librarilor care publica pe Internet un buletin intitulat Trade Book News recomanda in fiecare an librariilor o lista de titluri pentru a fi expuse in cadrul acestui eveniment. Cred ca initiativa ar putea fi adoptata cu folos si in Romania; in afara discutiei publice pe o tema extrem de importanta in procesul de regenerare a societatii civile, ea ar contribui poate si la intarirea coeziunii firavului sistem de difuzare a cartii si a presei din tara. Gratie acestui eveniment, am regasit asadar in libraria din campusul Universitatii Johns Hopkins un amestec ciudat de titluri al carui inteles mi-a fost putin neclar la inceput: carti ale lui Steinbeck si Thomas Paine se aflau alaturi de Lolita lui Nabokov si Lady Chatterley’s Lover a lui D.H. Lawrence. Ultimele titluri nu surprind intr-o expozitie a cartilor condamnate (sau cenzurate), precum nu surprinde nici prezenta unui Salman Rushdie, Naguib Mahfuz sau Henry Miller.

Am citit doar multe despre dificultatile pe care le-a avut Joyce in publicarea romanului sau Ulysses, am auzit de puritanismul care l-a precedat pe cel victorian, in legatura cu Pamela lui Samuel Richardson sau Moll Flanders a lui Daniel Defoe. Putem sa ne imaginam ca autori ca Lawrence au avut probleme si cu alte carti ale lor, dar Analectele lui Confucius sau Jude obscurul lui Thomas Hardy? De ce s-ar afla autori ca Thoreau si Walt Whitman intr-o expozitie a cartilor interzise?
Acest curcubeu de autori care au fost condamnati de autoritati pentru ideile sau imaginile incluse in operele lor, ale caror carti au fost cenzurate, respinse si uneori distruse dupa publicare, te pune pe ginduri. Lista aceasta atit de eclectica surprinde si prin dimensiunea ei in spatiu si in timp. Surprinzator este si faptul ca este foarte greu sa stabilesti un „centru de greutate“ al ei, atit geografic, cit si istoric.

In toate timpurile si, aparent, pe toate continentele regasim aceasta istorie intunecata a interdictiei ideilor inacceptabile pentru o traditie, religie locala, regim politic, pentru o morala sau, pur si simplu, o istorie a ideilor preconcepute. Se pare ca pentru toate societatile umane batalia – in toate domeniile, de la religios la politic si de la social la artistic – intre ideile acceptate si cele neconventionale este una din coordonatele pe care poate fi scrisa istoria lor. In aceasta desfasurare, cenzura, interdictia si arderea cartilor (si, uneori, chiar si a autorilor lor!) are o logica a sa. Confucius a fost interzis tocmai de intemeietorul unei dinastii care a unificat o China farimitata in state feudale si a refacut toate structurile politice si administrative pentru a permite guvernarea eficienta a unui stat unitar. In aceste conditii, confucianismul, care devenise un fel de religie populara, era o piedica in ciuda faptului ca, la origine, fusese o ideologie care voia sa sporeasca sansele unei guvernari intelepte. Se spune ca in 212 i.e.n. imparatul Shih Huang-zhi, dupa ce a distrus cartile lui Confucius, a ordonat ca patru sute saizeci de adepti ai invataturii sale sa fie ingropati de vii…

In perspectiva istorica, interzicerea ideilor si a intruparilor lor materiale, cartile, este inacceptabila, pare-se, mai mult din motive practice decit morale: ea se dovedeste a fi mai curind stupida decit nedreapta. (Sau tot atit de stupida, pe cit de nedreapta; cu toate ca, uneori, si ideile, si temele care au stirnit minia si reactia brutala a imparatilor, cenzorilor si inchizitiilor de toate felurile s-au dovedit si ele, din perspectiva timpului, lipsite de sens.) De aceea, am fi tentati sa respingem orice interdictie de a exprima idei, orice semn de cenzura, bazati pe intelegerea ca, mai devreme sau mai tirziu, ideile respinse astazi vor fi acceptate miine: generatia nascuta in anii premergatori lui ’89 nu va intelege cum au putut fi acuzati Joyce, D.H. Lawrence sau Henry Miller de pornografie (sau tendinte pornografice!), ca sa nu mai vorbim de Boccaccio, Flaubert sau Faulkner. Sau unde se ascunde elementul subversiv, din punct de vedere social, in carti ca De veghe in lanul de secara a lui Salinger sau Aventurile lui Huckleberry Finn a lui Mark Twain. Dar intre Principele lui Machiavelli si Mein Kampf exista, totusi, o diferenta esentiala. Fiindca, daca am devenit atit de blazati, incit ne-am obisnuit cu toate machiavelismele politice, intr-o lume in care parintii si bunicii nostri au trait ororile a doua razboaie mondiale provocate de acesti printi ai intunericului si ai luminii, nu putem si nu avem voie sa trecem un anumit prag al nepasarii si al neintelegerii.

Daca nu din motive etice, cel putin din motivul practic si prozaic ca, in timp ce primul ne invata in cartea sa si prin ideile sale cum sa traim intr-o lume deplorabila, al doilea ne anunta pur si simplu ca exista in lume unii care au dreptul sa traiasca, unii care au doar dreptul de a supravietui ca sclavi ai acestora, iar altii nu au nici macar acest drept. Chiar si pentru un om care nu crede in revelatia divina si poruncile sale, ci doar in propria sa putere de judecata rationala, acesta este punctul de discontinuitate, in care regulile impuse atit de etica, cit si de common sense converg: o idee care incita la „dreptul“ – unui individ sau al unui grup uman – de a lua viata altuia (care nu a comis nici o crima impotriva unui om sau a unei societati umane) sau creeaza o situatie in care aceasta activitate poate fi justificata, poate si trebuie sa fie interzisa in discursul public.

Columbia, 23 octombrie 2005