OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cadrul restrins al „intersectiei“ nu mi-a permis sa discut mai pe larg citeva din cartile expuse in libraria Universitatii Johns Hopkins, in cadrul „Saptaminii cartii interzise“. Multe dintre ele merita, fara indoiala, sa ne oprim si sa le rasfoim pentru a reflecta putin asupra destinului lor. Uneori, acest proces inlesneste intelegerea perenitatii unora din ideile care au condus la mari confruntari religioase, ideologice, stiintifice sau culturale; alteori, el ne dezvaluie lucruri interesante despre batalii intre idei care par astazi, daca nu inutile, cel putin desuete. Dar si acestea isi au rostul lor, deoarece ne ajuta sa cintarim mai judicios si sa intelegem multe din „furtunile intr-un pahar cu apa“ care se abat asupra noastra in zilele acestea, cu frecventa uraganelor din Marea Caraibilor. Si inca ceva: mai toate cartile de pe „lista neagra“ ne ajuta, privite de aproape, sa punem in evidenta mecanisme subtile, uneori aparent invizibile, care stau la baza acestor conflicte.

Una din surprize a fost prezenta in stand a cartii lui Thomas Paine, The Age of Reason. Pentru mine autorul era un Voltaire american, campion al libertatilor individuale si admirator al revolutiilor americana si franceza (despre aceasta din urma a scris o carte, The Rights of Man, publicata la Londra, in 1791). Emigrase in America cu putin inainte de proclamarea independentei Statelor Unite si, in 1776, a publicat acolo un manifest intitulat Common Sense, in care cerea proclamarea unei republici nord-americane independente. Am crezut ca, devenind american, Paine s-a pus la adapost de orice persecutie, in ciuda caracterului evident revolutionar al scrierilor sale. Ceea ce ignorasem era un mic detaliu biografic: in 1787, Paine se intoarce la Londra, unde intra in conflict cu campionul conservatorismului englez, Edmund Burke. Raspunzind in Drepturile omului argumentelor expuse de acesta din urma in Reflections on the Revolution in France, Paine il acuza ca vede doar „penele stralucitoare ale unei pasari moarte“. Acuzat de erezie politica, fuge la Paris unde devine membru al Conventiei Nationale (!). Revolutia franceza nu este insa mai putin primejdioasa in lunile terorii lui Robespierre decit Anglia conservatoare: Paine este incarcerat (timp de zece luni) de catre prietenii sai iacobini. Pe drumul inspre temnita, apuca sa incredinteze tiparului manuscrisul neterminat al cartii; primul volum apare, deci, in 1794, iar cartea va fi terminata in 1795, dupa eliberarea autorului din inchisoare, in urma interventiilor insistente ale ambasadorului american.

La Paris, Thomas Paine a incercat sa inteleaga un fenomen care, la inceput, l-a surprins in Franta; ca mai toti parintii fondatori ai revolutiei americane, Paine – nascut in Anglia in 1737, intr-o familie de Quakeri – era, in fond, un om religios. Ateismul militant care s-a dezlantuit in Franta post-revolutionara l-a uimit prin amploarea si intensitatea sa: ce a impins, intr-un rastimp atit de scurt, aceasta populatie catolica in bratele unui ateism radical? Raspunsul gasit de Paine a fost simplu: populatia s-a revoltat impotriva reprezentantilor religiei organizate, impotriva bisericii si a slujitorilor ei, de la preotul din sat sau cel de cartier si pina la cardinalii care sedeau in conclavurile Vaticanului, deoarece acestia s-au aliat cu fortele care s-au opus revolutiei. Impreuna cu apa din covata, a fost aruncat si pruncul.

Paine insa nu s-a multumit sa caute doar un raspuns la problema ateismului excesiv manifestat de francezi dupa revolutie; el a incercat sa gaseasca si o solutie care sa-l neutralizeze sau, cel putin, daca acest lucru nu mai era posibil, sa-l indulceasca oarecum. Desigur ca exista un Creator al acestei lumi, spune Paine: urmele sale sint prea evidente in alcatuirea ei, pentru a-i putea fi negata existenta. E suficient sa ne uitam in jur pentru a-i simti prezenta. Doar ca acest Creator nu seamana cu Dumnezeul religiilor stabilite de oameni. El nu are nevoie de biserica, sinagoga sau de moschee. El nu vorbeste direct sau indirect oamenilor; „I totally disbelieve that the Almighty ever did communicate anything to man“. Si nici nu este nevoie de asemenea interventii, fiindca El le-a acordat ratiunea tocmai pentru a-i face sa inteleaga existenta si prezenta Sa in lume printr-un „universal display of Himself in the works of the creation“. Atit. Restul este o inventie a unor grupuri umane care au creat infrastructuri religioase, atit in planul ideilor, cit si in acela concret, al socialului si al politicului. Inarmati cu aceste ideologii si aparati de structurile ei formale, reprezentantii establishment-urilor religioase au devenit membrii unei clase care isi exercita tirania asupra unor populatii neputincioase si debusolate. „Of all the tyrannies that affect mankind, tyranny in religion is the worst.“

A apara religia prin idei ca acestea de mai sus si prin fraze precum „my own mind is my own church“ nu s-a dovedit a fi o metoda prea eficace. Nici pe Vechiul Continent, nici acasa. In 1802 Thomas Paine s-a intors in America, unde a murit uitat de lume in 1809. Aici insa, Paine nu a fost persecutat, iar cartile sale nu au fost interzise. In Anglia, batalia impotriva „teismului“ sau a continuat multi ani dupa moartea autorului si victimele ei au fost editorii operei lui. Cartile sale au fost interzise si editori precum Thomas Williams, Daniel Isaac Eaton sau Richard Carlile au fost condamnati la ani grei de inchisoare (Carlile a fost inchis noua ani!) pentru vina de a fi tiparit cartea mentionata. Cind ma gindesc la cele de mai sus, doua lucruri imi par relevante astazi: unul este faptul ca „teismul“ lui Paine (si al altora) reapare in discutia legata de confruntarea evolutionismului cu teoriile creationiste, intre care ultima versiune este aceea a lui „intelligent design“. Al doilea este faptul ca editorii mentionati mai sus au fost, dupa parerea mea, adevaratii practicanti – avant la lettre – ai rezistentei prin cultura.

Columbia, 26 octombrie 2005