Autor: 
Categoria: 
La întrebarea lui Mihnea Blidariu, „aţi renunţa la mica dumneavoastră fericire pentru a salva ţara aceasta de la nefericire?“, Doina Ioanid şi Liviu Ornea au răspuns în numărul trecut al revistei, în moduri foarte diferite; să nu fi fost bine pusă întrebarea sau caracterul, în mod necesar subiectiv al răspunsului la o asemenea interogaţie, să fi fost cel care a determinat divergenţa de opinii a celor doi?
„De la un timp încoace, oriunde mă uit, văd numai oameni sărmani, încolţiţi, încovoiaţi de propriile griji“. Lumea din jur, aşa cum o vede Doina Ioanid, este o „lume cenuşie, mizeră, în care numai nuanţele şi gradele nefericirii diferă“. Gazetarul percepe cenuşiul şi mizeria, dar poetul care se ascunde undeva adînc în inima acestuia este acela care realizează existenţa nuanţelor şi a gradelor nefericirii (mai există în text o foarte frumoasă propoziţie care o „trădează“ pe poetă, „rozul strident al nepăsării“!). Dar observaţia cu adevărat penetrantă a autoarei este că, atunci cînd sîntem copleşiţi de mizerie, ne închidem în noi şi îi uităm pe cei mai năpăstuiţi decît noi înşine.
Biblia şi religiile monoteiste au schimbat faţa omului şi faţa pămîntului pe care-l locuia. Legile morale au fost dictate de Dumnezeu şi cioplite în piatră, iar cînd piatra s-a sfărîmat, divinitatea a coborît pe pămînt, pentru a-i reaminti omului ceea ce s-a pierdut odată cu risipirea pulberii Tablelor Legii. A mai trecut o bună bucată de vreme pînă cînd omul a uitat şi acest eveniment şi s-a răzvrătit din nou. Dar acum lucrurile trebuiau să fie reluate de la capăt, fiindcă, aşa cum îi spunea Hamlet lui Rosencrantz, „nu există Rău şi nu există Bine, totul se petrece în mintea noastră“. Şi, dacă aşa stau lucrurile, întrebarea nu mai este doar aceea a lui cum poţi să distingi între „rău“ şi „bine“, dar şi, sau mai cu seamă, aceea a lui „de ce aş alege să fac binele mai curînd decît răul?“.
Un om, da. Un om poate fi nefericit. Ilustraţiile sînt nenumărate, de la eroii homerici la cei ai existenţialismului postmodern (da, cred că există şi o gîndire existenţială postmodernă). Despre „existenţa tragică“ şi „conştiinţa nefericită“ a individului s-a scris mult în ultima sută de ani. Numitorul comun al celor scrise de gînditori religioşi sau laici pe această temă, de la Kierkegaard şi Nietzsche şi pînă în zilele noastre, este constatarea că această stare de nefericire înscrisă în sufletul uman nu depinde în mod necesar de circumstanţele istorice sau de cadrul în care se aflau individul şi conştiinţa sa nefericită. Desigur, marxiştii, neomarxiştii şi unele „isme“ derivate din aceste ideologii au crezut că nefericirea este o boală curabilă, că, odată cu crearea unui cadru fericit, ea se va atrofia încet-încet şi, în cel mai rău caz, vom rămîne cu o cicatrice. Într-o ţară fericită, oamenii vor fi şi ei fericiţi. Iată un motiv pentru a refuza ideea unei fericiri colective.
Nici atitudinea romantic-naivă a lui „ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“ nu poate fi un motiv pentru a invoca fericirea colectivă. În lumea în care trăim astăzi, fericirea colectivă se numeşte supravieţuire. Ceea ce trebuie să ne dorim este supravieţuirea cu demnitate. Ceea ce trebuie să refuzăm este supravieţuirea personală cu preţul suprimării unei alte vieţi. Cred că vechea zicală „omul sfinţeşte locul“ ar putea reprezenta un bun punct de plecare. Şi un compromis între cele două opinii. Ţara va fi fericită cînd oamenii care trăiesc în ea se vor declara cu toţii fericiţi. Deci, niciodată.
RSS Feed
Newsletters