OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De cind am vizitat pentru prima data Japonia, acum mai bine de douazeci de ani, mi-am facut obiceiul de a crea in orice spatiu in care ma gasesc, intr-un mod mai mult sau mai putin permanent, un mic colt japonez. Daca sint la mine acasa, acesta va fi un colt de gradina, daca ma aflu departe si printre straini, spatiul meu japonez se va restringe uneori la dimensiunile unei carti sau chiar si la o simpla scrisoare primita de la un prieten din Kyoto. Imi pare ca „Intersectiile“ au devenit cu timpul destul de incapatoare pentru a putea introduce si aici un mic „colt japonez“.
in afara satisfactiei (egoiste) pe care o resimt scriind despre teme japoneze, ma gindesc ca aceste insemnari ar putea aduce si o modesta contributie la un efort (altruist de asta data): acela de a familiariza cititorii revistei cu diverse aspecte ale culturii japoneze. As vrea sa reusesc sa o fac fara a incerca sa fiu prea riguros sau metodic, didactic sau… plictisitor; voi incepe deci cu citeva fragmente voit razlete, vag creionate, dar sugestive sper – aidoma unor desene japoneze.

Deschid cu o observatie care va parea poate ciudata cititorului: sint convins ca atit ethosul, cit si cultura japoneza au puncte de convergenta cu Romania, „intersectii“ pe care le descoperim la nivelul structurilor arhetipale tipice societatilor agricole milenare si care se manifesta apoi in domenii diverse, precum, spre exemplu, in obsesia legata de ideea „specificului national“. O alta observatie ar fi aceea ca, precum romanul, si japonezul s-a nascut poet: multi calugari si slujitori ai diverselor secte Zen (o ramura provenita dintr-un budism filtrat prin „matricea stilistica“ chineza), pustnici sau pelerini plecati in cautarea unui satori, au fost si mari poeti. in Japonia pe cale de a se moderniza, folclorul si traditiile orale au influentat foarte puternic noua intelectualitate, nascuta in urma reformelor impuse in perioada Meiji si chiar si mai tirziu, dupa Primul Razboi Mondial. Desigur, exista si deosebiri radicale: izolarea aproape totala, vreme de secole, omogenitatea populatiei, spiritul samurailor sint date foarte specifice care disting Japonia nu numai de Romania, ci si de multe alte culturi si civilizatii, apropiate sau indepartate. intelegerea asemanarilor si a deosebirilor dintre cele doua culturi si istorii ar putea reprezenta un fundal, o sursa de iluminare care ne va ajuta sa clarificam mai usor anumite aspecte dificile si notiuni ramase neclare in discursul nostru interpretativ. Poate chiar si problema integrarii Romaniei in Europa, atit de mult dezbatuta, ar putea fi mai bine inteleasa pe acest „fundal japonez“…

Mariko Sumikura este o poeta care traieste la Kyoto. intr-un cimitir mic, in umbra unui templu vechi, departe de centrul orasului, am vazut morminte ale strabunilor ei; cea mai veche inscriptie funerara dateaza din secolul al XIII-lea. E ciudat sa urmaresti afinitati elective intr-un sens invers celui cu care sintem obisnuiti: ce cauta Eliade in India si cit de mult budism Zen se regaseste in opera lui Cioran par a fi intrebari „firesti“; dar unde va cauta „rezonante“ o tinara japoneza care studiaza literatura europeana contemporana la Kyoto in anii ’70? – e o intrebare al carei raspuns este greu de anticipat. Rasfoind un caiet de note din anii ei de studentie, am fost uimit sa descopar ca le cauta in poemele lui William Blake si la romanticii francezi. Apoi, in decursul corespondentei noastre, a inceput sa-mi scrie din ce in ce mai des despre… Maria Zambrano. Eu o „intilnisem“ pe aceasta din urma undeva intr-o carte despre Ortega y Gasset si mai apoi in jurnalele Victoriei Ocampo; scriind despre Cioran, am pomenit portretul dedicat de autor acestei mari doamne a filozofiei spaniole contemporane, in ale sale Exercitii de admiratie. Asa am ajuns sa vorbim de Cioran: a citit cu mare atentie cele scrise de mine pe aceasta tema, apoi a citit mult Cioran. Dupa citeva luni, in decursul revederii noastre la Kyoto, mi-a multumit politicos si mi-a spus simplu si foarte direct ca intilnirea cu Cioran a fost minunata, deoarece prin intermediul ei a avut prilejul sa o descopere pe Maria Zambrano!

De fapt, modernitatea incepe in Japonia cu aproape un secol inaintea perioadei Meiji: pe Motoori Norinaga (1730-1801) l-am mai pomenit, cred, intr-o „Intersectie“ precedenta; el a fost fondatorul (sau unul dintre fondatorii) ideilor care vor sta la baza cautarilor de mai tirziu in domeniul „specificului national“ japonez. Neavind nici un Mester Manole si nici o Miorita la care sa se refere, Motoori se apleaca asupra unei povesti din secolul al XI-lea, Gengi Monogatari – roman scris in Japonia inainte ca acesta sa fi fost inventat in cultura occidentala. Ceea ce il intereseaza insa nu este o revizitare, o reinterpretare in termeni moderni ai unei opere medievale, ci o redefinire a semnificatiei acesteia intr-un context contemporan. intr-o lume dominata de ethosul samuraiului, romanul mentionat era considerat prea feminin, necaracteristic naturii si fiintei japoneze. Conceptul definit de Motoori Norinaga, mono no aware, un fel de nostalgie, o melancolie declansata de realizarea finitudinii fiintei, va deveni un concept-cheie al dezbaterii legate de specificul lor national. Cind validitatea unei definitii a acestuia din urma, bazata pe o asemenea interpretare „mioritica“, a fost puternic contestata de contemporanii sai, a aparut pe scena un alt personaj important: Hagiwara Hiromichi (1815-1863).

Acesta, pornind de la aceeasi sursa literara, duce insa mai departe discutia, in directia suprematiei afectivului in confruntarea cu rationalul: semnificatia operei care sta la temelia culturii japoneze – si prin aceasta ii defineste insasi esenta – consta in faptul ca permite, prin exceptionala ei consistenta interna, prin inlantuirea melodioasa a temelor, o evadare inspre o realitate secunda, creata de imaginatia trezita din somnolenta impusa de cotidian, de structuri considerate aproape perfecte, ale narativului.
Am de multe ori impresia ca anumite idei vehiculate in indepartata tara a Soarelui-Rasare apar adesea (invesmintate poate altfel, recunosc) in dezbaterile care au avut loc pe aceleasi teme de la Titu Maiorescu si pina la asa-numita „generatie ’27“, in Romania. Cit de justificat este acest sentiment, cit de intemeiata aceasta asertiune vom incerca sa stabilim in unele dintre „Intersectiile“ viitoare, prin revenirea din cind in cind la acest „colt japonez“ inaugurat astazi, aici, pe malul Marii Mediterane.

Tel Aviv, 27 octombrie 2007