Intelectualul public pare a fi afectat
adesea de o versiune acută a unui sindrom pe care l-aş numi
„complexul Inorogului“. Lipsindu-i de multe ori delicateţea lui
Dimitrie Cantemir, care, ferindu-se de a provoca „betejirea
inimilor“, alegea calea alegoriei, intelectualul public pare a
îmbrăţişa adesea, fără ezitare, sentimentul că dreptatea
este de partea lui, oricare va fi fiind struţocămila cu care se
află în dispută.
Desigur, în orice discuţie sau
luare de poziţie, pornim de la anumite raţionamente sau idei pe
care le considerăm „adevărate“. Filozofii secolului al XX-lea
s-au ocupat mult de problema naturii axiomatice a conceptelor
folosite în contrucţiile ideologice sau în utopiile
propuse de teoreticienii ştiinţelor politice şi sociale, în
marea lor majoritate intelectuali publici. Obosiţi de confruntările
şi de disputele iscate de aceste analize, şi unii, şi alţii s-au
consolat, în cele din urmă, cu ideea că adevărurile noastre
sînt relative şi că toate miturile şi „naraţiunile
exemplare“ sînt de domeniul trecutului. Dar chiar şi
parţiale sau limitate fiind, „adevărurile“ (în ghilimele
sau nu) cu ajutorul cărora ne clădim argumentele rămîn un
ingredient necesar al discuţiei. Una este însă să foloseşti
aceste „adevăruri“ ca elemente constitutive ale unui eşafodaj
intelectual, şi alta este să adopţi atitudinea lui, „dreptatea
este de partea mea, orice ar spune şi/sau ar face preopinentul“.
Am început această serie de
„Intersecţii“ dedicate intelectualului public acum cîteva
luni, pornind de la suplimentul pe tema „Campania împotriva
intelectualilor“, publicat, în decembrie 2008, de Revista 22.
„Ideea dezbaterii a pornit de la situaţiile în care
personalităţi ale vieţii intelectuale româneşti au fost
supuse unor campanii mass-media de denigrare profesională şi de
calomniere“, scria redacţia în preambulul dezbaterii.
Problema nu este, aşadar, legată de definiţia, de funcţia sau de
poziţia intelectualului public; sursa, rădăcinile ei se află
ancorate în ceea ce numim „mass-media“. Este însă
această „mass-media“ o entitate în sine sau doar atributul
unei alte entităţi, un mecanism care înlesneşte anumite
activităţi (culturale sau sociale)? Pentru a găsi un prim fir
călăuzitor, m-am dus şi eu, ca tot omul, la Internet, unde
Wikipedia mi-a furnizat următoarea definiţie: „Mass-media is a
term used to denote a section of the media specifically envisioned
and designed to reach a very large audience such as the population of
a nation state. It was coined in the 1920s with the advent of
nationwide radio networks, mass-circulation newspapers and magazines,
although mass-media (like books and manuscripts) were present
centuries before the term became common“.
Rezulta deci că denigrarea
profesională şi calomnierea vin din direcţia ziarelor, a
revistelor, a radioului şi a televiziunii, la care trebuie adăugat
astăzi şi Internetul. Cine sînt cei care practică denigrarea
şi calomnierea? Ziarişti, profesioniştii programelor culturale şi
politice din mass-media, dar şi colaboratorii şi invitaţii lor,
intelectuali publici în covîrşitoarea lor majoritate!
„Intersecţiile“ trecute au avut, în mare parte, misiunea
de a defini termenii discuţiei despre intelectualul public şi de a
delimita, pe cît posibil, domeniile lor de validitate. Rămîn
totuşi dificultatea de a clasifica atitudini, de a stabili
apartenenţe şi, mai cu seamă, incertitudinea legată de
identificarea motivaţiilor şi a mobilurilor celor implicaţi.
Gabriel Liiceanu ataca, în intervenţiile menţionate,
„confiscarea spaţiului public de către politicieni“, în
timp ce Vladimir Tismăneanu era pentru confiscarea acestuia de către
intelectuali pentru a lupta împotriva politicienilor; H.-R.
Patapievici ilustra, în intervenţia sa, imposibilitatea de a
rămîne neutru în această bătălie pentru spaţiul
public şi se referea la o „oligarhie transpartinică“ al cărei
beneficiar este Patriciu şi-l acuza pe Tăriceanu, unul dintre
executanţii politicii oligarhiei, după spusele sale, de o
diabolizare a intelectualilor. De care parte a baricadei se aflau cei
trei intelectuali publici cînd făceau aceste afirmaţii?
„Spaţiul public“, care include şi
intelectualii, şi mass-media, şi publicul, împreună cu
discursul purtat de toţi cei implicaţi, devine, în ochii
unora, un fel de versiune modernă a sacrului într-o lume
dominată de profan. În realitate, în interiorul acestuia
se consumă o bătălie de largă anvergură, al cărei scop este
stabilirea şi, mai apoi, menţinerea unor structuri care reflectă
ierarhiile, legăturile şi conflictele existente în societatea
care circumscrie spaţiul public. Intensitatea bătăliei şi
pasiunea cu care sînt duse aceste dueluri publice pot fi
măsurate chiar şi în cadrul restrîns oferit de o
singură revistă culturală de largă circulaţie, cum ar fi propria
noastră revistă, Observator cultural. În ultimele două
luni, au apărut în paginile ei, printre altele, schimbul
dintre Carmen Muşat şi H.-R. Patapievici în jurul noţiunii
de „editorialişti prezidenţiali“ (vezi şi articolul lui Dragoş
Paul Aligica, „«Intelectualii preşedintelui» şi
discursul public românesc“, publicat în Revista 22),
„Intelectualul public faţă cu reacţiunea“ al Iuliei Popovici
şi „Impostura intelectuală ca stil“, semnat de Alexandru Matei,
urmat de un număr semnificativ de reacţii şi comentarii.
Toate aceste articole sînt extrem
de interesante, bine scrise, tonul lor este ponderat şi argumentaţia
foarte bine articulată. Multe dintre poziţiile preopinenţilor au
fost exprimate într-un mod mai puţin elegant, mai strident,
vulgar chiar, uneori. Şi totuşi, nu ştiu de ce, lectura
articolelor menţionate, de o parte şi de alta a baricadei, îmi
dă adesea (nu întotdeauna!) impresia unui spaţiu conceptual
monolitic. Îmi pare că acel „complex al Inorogului“,
menţionat la începutul „Intersecţiilor“, pare a fi un
numitor comun al lor. Desigur, fiecare autor porneşte de la
propriile sale premise asupra cărora nu are nici o îndoială;
fireşte, autorul se străduieşte să ne convingă că are deplină
dreptate. Ceea ce pare a lipsi însă în discursul său
este atitudinea socratică, o acceptare tacită a înţelegerii
că la „adevăr“ se ajunge printr-un proces în care semnul
întrebării şi îndoiala sînt omniprezente şi
esenţiale. Şi mai este ceva: de mult timp repet, precum Cato cel
Bătrîn în contextul Cartaginei, că realitatea în
care trăim este complexă într-un sens foarte bine definit,
foarte exact al cuvîntului. În sensul în care o
asemenea realitate nu mai acceptă soluţii simpliste şi unice;
trăim, vrem, nu vrem, într-o lume în care frumosul şi
nobilul Inorog a fost înlocuit de Struţocămila plurivalentă.
Columbia, 29 martie 2009
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters