OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scriam in intersectia trecuta ca, nevenind la Bucuresti la inceputul lui noiembrie, asa cum planuisem, am ratat citeva intilniri pe care le prevazusem si le asteptam cu nerabdare. Una a fost aceea cu Mihai Sora; sperasem sa reusesc sa-i spun „La multi ani!“, de vive-voix, si sa ciocnim un pahar poate chiar in apartamentul de pe strada Michelet.
Ne-am intilnit vara trecuta in Alpii Maritimi la conferinta anuala a Societatii „Benjamin Fondane“, la Peyresq.

N-am avut la mine lista lunga de intrebari pe care o pregatisem cu doi-trei ani in urma la Ierusalim, dupa o prima lectura a Dialogului interior. Mi se parea, de asemenea, nepotrivit sa-l interoghez ca un „reporter cultural“ care, fericit ca s-a regasit linga o celebritate, se napusteste asupra victimei cu clisee de genul „inainte de a ajunge la Paris, cine v-a influentat mai mult, Nae Ionescu sau Lucian Blaga?“. Si totusi, intrebarea ma preocupa enorm.

Incepusem sa adun material pentru cartea despre „existentialismele romanesti“ si era firesc sa-l includ pe Mihai Sora, cel putin pe cel din anii parizieni, printre filozofii existentei. „Ai existentei“ si nu „existentialisti“ in sensul sartrian sau heideggerian al cuvintului. Nu e aici locul sa intru in detalii in ceea ce priveste diferenta intre cele doua concepte; vorbind despre filozofia lui Fondane, Michel Carassou explicase impartirea in cele doua tabere in termeni legati de notiunile de „esenta“ si „existenta“: primii pun existenta in fata esentei, cei apartinind celui de-al doilea grup considera ca esenta precede existenta. Asadar, filozofii existentei, spre deosebire de existentialisti, ar crea filozofii lipsite de ontologie. „Unde sa-l situez pe Mihai Sora?“, ma intrebam nedumerit, citind si recitind paginile cartii sale de debut, Despre dialogul interior, publicata la Paris in 1947.
De la bun inceput mi-a parut ciudata prezenta in acelasi volum a Sfintului Toma d’Aquino si a lui… Lenin; ciudata, dar in acelasi timp foarte semnificativa. Nu numai – si poate ca nu in primul rind – in plan filozofic, ci mai cu seama in acela al curajului moral. Caci a baza argumentul esential al unei carti de factura „existentiala“-„existentialista“, intr-un Paris intelectual postbelic dominat de Sartre si Camus, pe argumente scolastice invatate de la autori care mergeau de la Sfintul Toma pina la Cusanus era intr-adevar un gest de anvergura atit din punct de vedere intelectual, cit si din acela al eticii.

Fiindca orice s-ar fi spus si scris de-a lungul anilor, gindirea existentiala/existentialista are o dimensiune etica evidenta. Primatul individului si al particularitatii sale existentiale nu implica in mod necesar o totala relativizare a valorilor morale. (O excelenta culegere de articole pe aceasta tema a fost editata recent de Christine Daigle si a aparut in 2006 la Montreal, McGill – Queen’s University Press, cu titlul Existentialist Thinkers and Ethics.) Dar indrazneata era si sugestia ca Lenin a fost un personaj autentic, care a stiut „sa-si tina locul“, adica sa se lase calauzit doar de dezideratul implinirii propriei sale naturi, aceea „care asteapta ca libertatea ta sa-i croiasca un drum spre lumina“ (Despre dialogul interior, Humanitas, 1995). Nu stiu daca Sora auzise (nu era inca la Bucuresti in 1932 cind a fost tinuta conferinta Idolul Lenin in cadrul prelegerilor Criterion) sau daca da, daca isi mai amintea cele spuse de Mircea Vulcanescu cu acea ocazie; dar mentionarea numelui lui Lenin in contextul respectiv era un act de curaj la un autor care a fost influentat, fara indoiala, in anii sai de ucenicie filozofica, de Mircea Vulcanescu.

De ce scriu „fara indoiala“? In primul rind, fiindca totusi i-am pus lui Mihai Sora citeva intrebari de „reporter cultural“ asta-vara la Peyresq. Nu am putut sa ma abtin, am facut-o, sper doar ca nu l-au suparat prea tare. Printre altele si „intrebarea despre influente“. Raspunsul a fost firesc si scurt: da, Mircea Vulcanescu l-a impresionat enorm pe tinarul student care, intre 1934 si 1938, a urmat la Bucuresti cursuri de filozofie. Sa fiu sincer, raspunsul nu m-a surprins deloc: cum altfel ar fi putut acea traire in autentic, acel „sa-ti tii locul“ mentionat mai sus, insemna „sa nu tradezi acea intentie constituanta care este vederea speciala, incomparabila cu vreo alta, pe care din inaltul Eternitatii Sale, Dumnezeu a avut-o asupra ta“? (ibid.). Dar urmatoarea intrebare legata de Vulcanescu n-am mai indraznit sa o pun: sa fi fost afinitatile elective ale acestuia fata de opera lui Péguy transferate, de asemenea, ucenicului, inca din anii de formatie la Bucuresti? Ca Sora a fost influentat de poetul francez am intuit in momentul in care am citit in al sau Dialog interior fraza „…pe planul specific uman al reflectiei, unde fiinta, dedublindu-se oarecum si luind distanta fata de sine, sfirseste prin a reveni la sine spre a se cuprinde intr-o imbratisare totala…“ (s.m.).

Doar dupa ce ne-am intilnit la Bucuresti in 2002, am cunoscut si am inceput sa citesc cartile scrise de Mihai Sora in Romania. In Filozoficale (Koinoi Topoi B) am gasit o afirmatie directa, foarte revelatoare despre legatura filozofului cu Charles Péguy: „Iata un autor pe care l-am frecventat mult de tot (si cu un mereu proaspat si absolut inepuizabil entuziasm) de-a lungul intregii mele indepartate juneti“. Eu cred insa ca legatura s-a mentinut, daca nu s-a adincit chiar, si dincolo de anii de inceput. Citind cartile romanesti ale autorului am inceput sa ma intreb de unde acest stil foarte particular in expunerea ideilor sale si mi-am dat seama ca ceea ce scria Vulcanescu despre stilul lui Péguy este adevarat si despre acela al lui Sora la maturitate: „Ca stilist, Péguy nu are seaman. Nu este un constructor si un armonizator de imagini, mag al cuvintului ca atitia altii, mari si mici, ci un risipitor de verva in cuvinte, pe care, dupa ce le scapa, le slefuieste, le poleieste in fel de fel de chipuri, carora le toaca marunt sunetul si intelesul pina-au scos efectul dorit“ (din volumul Mircea Vulcanescu – De la Nae Ionescu la „Criterion“, Humanitas, 2003).
Am ajuns la sfirsitul intersectiei si spre marele meu regret n-am apucat sa pun mai mult decit o intrebare, o intrebare si jumatate lui Mihai Sora. Ii doresc, de departe, „La multi ani“ si multa sanatate si sa dea Domnu’ sa avem timp si pentru celelalte o suta douazeci de intrebari inca nepuse…

Columbia, 25 noiembrie 2007