Criza economică mondială pare a se fi
instalat confortabil. Aparent, ceea ce a pornit ca o criză a pieţei
imobiliare repercutată apoi asupra sistemului de credite bancare şi
a bursei în Statele Unite, a devenit o criză de dimensiuni
planetare, atît la propriu cît şi la figurat.
Acestei crize i se adaugă un alt
subiect de mare actualitate: scriu această „intersecţie“ cu
zece zile înainte de alegerile prezidenţiale din SUA. În
mod inevitabil, cele două subiecte se… intersectează; constatarea
acestui fapt mă obligă să adaug cîteva observaţii la cele
făcute acum două săptămîni. O întrebare legată de
metodologie se impune de la bun început: este oare potrivit să
privim criza economică sub incidenţa alegerilor sau, dimpotrivă,
să încercăm a interpreta rezultatele posibile ale acestora în
lumina sumbră a crizei? Oricare va fi metoda abordării, în
concluziile la care vom ajunge se va strecura un dram de profeţie.
Prezicerea viitorului este o meserie riscantă şi zicala potrivit
căreia „darul profeţiei este dat (doar) celor săraci cu duhul“,
îmi este mereu prezentă. (Proverbul, foarte frecvent folosit
în limba ebraică, se referă desigur doar la profeţia
practicată în lumea postbiblică). Oricum, este practic
imposibil să separi cele două evenimente: alegerile prezidenţiale
şi criza economică din SUA.
Desigur, în plan teoretic
lucrurile pot fi discutate separat. Într-un articol publicat
săptămîna trecută de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligica
în Revista 22, intitulat „Anticapitalismul, o
radiografie“, găsim cîteva dintre premisele fundamentale ale
discuţiei. Autorii observă în articolul lor că „prin
simpla sa funcţionare, capitalismul creează o mentalitate
anticapitalistă şi, prin aceasta, condiţiile culturale şi
psihologice ale autodistrugerii“. Doar că, în criza de faţă,
capitalismul multilateral dezvoltat al Statelor Unite nu pare a fi
ameninţat în însăşi fiinţa sa de factori culturali
sau psihologici, ci mai degrabă de unii de o natură cît se
poate de concretă: este vorba de „găurile negre“ care au
înghiţit o masă gigantică de „instrumente“ financiare şi
au paralizat în felul acesta sistemul de împrumuturi
bancare. Panica este, ce-i drept, adesea invocată pentru a explica
degringolada burselor şi nervozitatea excesivă a băncilor; dar nu
„paradoxul cultural-psihologic“ la care se referă autorii
menţionaţi este cel care generează panica.
Ce se întîmplă în
adîncul problemei, nu prea ştim. Oricum, i-ar fi greu unui
nespecialist, dacă nu chiar imposibil, să înţeleagă cum se
poate ca numărul mare (fie el enorm chiar) de falimente din sectorul
construcţiilor să creeze un asemenea tsunami economic: chiar dacă
ar fi vorba de milioane de proprietari care nu-şi pot achita ratele
lunare, e greu de înţeles de ce infuzia guvernamentală de 700
de miliarde de dolari (şi poate chiar şi mai mult) nu reuşeşte să
liniştească lucrurile. Nici subiectul întrepătrunderii
dintre diversele instituţii financiare, bănci, societăţi de
asigurări, etc. nu este uşor de înţeles, iar detaliile
tehnice ale modelelor folosite în evaluarea riscurilor
implicate de aceste structuri complexe depăşesc înţelegerea
muritorilor de rînd. Mai mult, acum şi specialiştii spun că
nu au înţeles prea bine ceea ce făceau.
Dar dacă nu au înţeles ceea ce
fac, ne întrebăm, de ce au continuat ei această cursă
bezmetică? O posibilă explicaţie ar fi dată de următoarea
ipoteză: adevărat, ca pe noi toţi, întunericul îi
sperie într-o oarecare măsură şi pe noii cavaleri ai
finanţelor de pretutindeni, dar nimic nu-i înspăimîntă
mai mult decît gîndul că în nobila lor bătălie
profitul nu a fost, poate, Doamne fereşte, maximizat. Să fie prea
metaforic discursul meu? Nu cred. Am scris înadins „nobila
lor bătălie“, pentru a aduce în prim-plan un fapt care îmi
pare a trece adesea neobservat: husarii finanţelor au fost aplaudaţi
din toate direcţiile! Nu numai bancherii, bursa şi multimilionarii
i-au încurajat din tribună, dar şi galeria, învăţătorii
şi jurnaliştii, actorii şi contabilii, pompierii şi poliţiştii,
constructorii şi negustorii de duzină, minerii şi fermierii,
studenţii şi profesorii lor, într-un cuvînt, întregul
amalgam care se numeşte astăzi „clasa de mijloc“ (middle-class)
şi care în America se pare că reprezintă cam 60-80% din
populaţie, a aplaudat frenetic. În aceste condiţii, cum să
nu fi fost cavalerii societăţii postmaterialiste convinşi de
nobleţea misiunii lor?
Ceea ce observăm la suprafaţă este o
intervenţie masivă a statului: în cea mai liberală
democraţie din lume şi în cel mai pur capitalism practicat
vreodată, acesta a intervenit într-un mod decisiv şi lumea
s-a cutremurat. În articolul menţionat mai sus găsim o frază
care explică foarte bine de ce s-a cutremurat lumea. Teama multora
este că „retorica «grijii faţă de om» şi iluzia că
statul nu este un mecanism imperfect dar necesar de coordonare
socială (şi aş adăuga eu, „şi economică“), ci o putere
binevoitoare şi paternală căreia «îi pasă»,
devin instrumente ale distrugerii ordinii libertăţii şi
prosperităţii“.
Noul preşedinte al Statelor Unite va
trebui să ia taurul de coarne, ceea ce înseamnă că va fi
nevoit să adopte un lung şir de măsuri care nu vor fi apreciate
nici de publicul local şi nici de prietenii şi inamicii dinafară.
Indiferent dacă sîntem de acord cu teoriile
neoconservatorilor, aşa cum au fost ele prezentate în
articolul din Revista 22 sau, dacă dimpotrivă, vom căuta soluţiile
în diverse versiuni ale „capitalismului de stat“ de tip
extrem-oriental (chinez sau japonez), pare evident că doar cineva
care nu suferă de vertijul înălţimilor (am citit într-o
carte a lui Şestov – într-un cu totul alt context – că
unele poteci de munte din Elveţia sînt marcate „doar pentru
cei ce nu suferă de vertige“, nur für Schwindelfreie) şi are
ceva din nepăsarea (sau inconştienţa?) unui somnambul poate să
urnească din nou carul cu boii încremeniţi ai economiei
americane. Mă tem că unul dintre candidaţi este mereu prea treaz
şi celălalt prea neînfricoşat de înălţimi.
Columbia, 26 octombrie 2008
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters