Are citirea post festum a ziarului vreo
noimă? Probabil că, atunci cînd este vorba despre cotidiene, răspunsul este
negativ. Dacă însă luăm în considerare săptămînale de informaţie culturală sau
reviste (literare, economice sau politice) care apar o dată pe lună, lucrurile
devin mai nuanţate. Îmi pun, de fapt, această întrebare de fiecare dată cînd
găsesc în cutia poştală ultimul Observator cultural trimis de la Bucureşti sau
cînd descopăr, cu o întîrziere de cîteva zile (uneori chiar şi săptămîni!),
pierdut într-un morman de ziare, scrisori încă nedeschise sau alte foi volante,
cîte un exemplar din Economist sau ultimul The New York Review of Books.
Citesc mai întotdeauna cu întîrziere aceste
publicaţii, care sînt şi nu sînt legate de actualitatea imediată. Privind mai atent lucrurile, îmi dau seama
că, de fapt, întrebarea este aceea a lui „cît de «imediată» este actualitatea
aşa-zis imediată?“. Efectele unui eveniment de mare actualitate se pot acumula
pentru a se extinde în timp: mă gîndesc, de exemplu, la teribilul accident care
a avut loc ieri, lîngă Smolensk. Impactul ştirii în care se anunţă prăbuşirea
avionului în care se aflau atîtea personalităţi ale statului polonez este
imediat, dar efectul acestui eveniment va fi, probabil, unul pe termen lung. Pe
de altă parte, descrierea, pe ultima pagină a Observatorului din 11-17 martie,
a Premiilor Oscar, ajuns la mine cu o întîrziere de vreo două săptămîni, nu mai
prezintă nici un interes.
În acelaşi număr
al revistei, citesc însă cîteva articole care rămîn interesante, în ciuda
„defazajului“ în timp, şi la care m-aş putea reîntoarce şi peste alte două-trei
săptămîni, ba chiar şi cîteva luni de zile mai tîrziu: un articol despre Petru
Creţia, o „Bifurcaţie“ despre situaţia facultăţilor de matematică din România,
o discuţie pe tema „cartea şi statul“ şi un lung discurs al lui Norman Manea
despre „Monumentele Ruşinii“, ţinut la Barcelona, în 2009. (Cum nu voi putea
vorbi despre toate în această scurtă „Intersecţie“, va trebui să mă întorc la
unele dintre subiectele menţionate mai încolo.) Interesante – da, desigur, dar
rămîn ele şi relevante în raport cu actualitatea? Pentru a găsi un răspuns la
această întrebare dificilă, am deschis numărul următor al Observatorului (18-24
martie) şi am trecut în revistă titlurile publicate în rubricile de actualitate
cultural-politică: se vorbeşte în ele despre reforma clasei politice şi despre
necesitatea asanării spaţiului politic, despre Adrian Marino şi despre
„intelectuali înaripaţi“, faţă cu libertatea de opinie. Într-un lung interviu,
Basarab Nicolescu explică transdisciplinaritatea, în timp ce „Bifurcaţia“ lui
Liviu Ornea dezvăluie cititorului tabloul jalnic al unei Academii a Oamenilor
de Ştiinţă, care pendulează între un comportament cu posibile consecinţe penale
şi o totală lipsă de bun-simţ.
Cum se leagă toate acestea? Există, aparent,
o corespondenţă (aproape) univocă (să mă ierte cititorul matematician pentru
această inadvertenţă) între subiectele menţionate în primul grup şi cele din al
doilea, avute în vedere o săptămînă mai tîrziu, „de actualitate“. Nu vreau să-l
obosesc pe cititor, angajîndu-l într-o demonstraţie formală: mă voi mulţumi
doar să indic cîteva direcţii şi să-i las apoi plăcerea de a asocia subiectele
menţionate într-un mod mai riguros. Nu ştiu dacă Petru Creţia a fost „întîiul
om de cultură al ţării“ (aşa cum l-a numit cîndva Noica), dar, cu siguranţă, a
fost unul dintre cei mai distinşi reprezentanţi ai culturii româneşti
contemporane. Creţia a fost
un mare filolog, un eseist şi traducător excepţional, a fost poet şi filozof.
Am citit odată, undeva, un foarte scurt eseu de-al său despre bucurie; era
scris frumos, aşa cum ştia el să scrie, în filigran, din care am reţinut
concluzia lui: „bucuria nu este o disponibilitate contingentă, ci o virtute
care derivă dintr-un principiu interior, activ, dinamic“ [s.m.]. Ceea ce
înseamnă că, oricare ar fi culoarea realităţii imediate, bucuria are
întotdeauna o şansă de a-şi găsi albastrul ei. Petru Creţia a fost cunoscut ca
un mare specialist în filozofia greacă, dar ideea filozofică ascunsă în spatele
propoziţiei citate mai sus îl leagă de Max Scheler şi de alţi filozofi ai
gîndirii existenţiale a secolului său.
Într-o poezie
de-a sa „despre fiinţă şi părere“, citim: „în vorbe e răul, în gesturi
deşarte,/în tot ce pare a fi şi nu este,/ în biata minciună jucată în lume/
Crezîndu-se-a fi“. Cartea şi statul? În „Manifestul cărţii“, discutat în
articolul pe această temă, Vasile Ernu defineşte cartea ca fiind „cel mai bun,
sigur şi ieftin instrument de educaţie“. Aşa stînd lucrurile, îi rămîn
scriitorului responsabilitatea morală de a destrăma efectul vorbelor rele ale
ideologilor şi ale vînzătorilor de himere, ale gesturilor deşarte ale
politicienilor, obligaţia de a contracara minciuna propovăduită (uneori nolens,
alteori volens) de aceştia. Dacă aşa stau însă lucrurile, „statul“ nu poate
să-i susţină pe scriitori: mai devreme sau mai tîrziu, chiar şi un stat ideal
va fi tentat să le ceară acestora să participe la „comedia sinistră a minciunii
jucate în lume“.
De aici şi pînă
la dorinţa de a cita dintr-un volum al unui alt mare intelectual din generaţia
lui Petru Creţia, agresat şi el, nu o dată, de puteri ale statului de culori şi
tendinţe diverse, uitat şi el, cu toate că au trecut doar patru ani de cînd
ne-a părăsit, nu e decît un pas. In Ieşirea din Labirint, Iordan Chimet scria:
„Cărturarul nu are dreptul de a se identifica cu o instanţă de judecată decît
într-un singur caz, şi atunci ca inculpat: pentru a-şi asuma răspunderea
actelor sale în faţa propriei conştiinţe“. La care adăuga imediat: „şi, dacă
are curajul necesar, şi pe o scenă publică, mărturisindu-se pentru ceea ce a
făcut, bine sau rău, sau pentru ceea ce nu a făcut, dar ar fi trebuit să facă“.
Situaţia
Facultăţii de Matematică şi a studenţilor ei, descrisă în „Bifurcaţia“ cu
titlul „Iarna se numără bobocii“, mi-a părut, după cele citite în cea publicată
o săptămînă mai tîrziu, foarte actuală şi relevantă în contextul celor
povestite despre Academia Oamenilor de Ştiinţă. Iată, din nou, problema „cărţii
şi a statului“, din nou, invocarea implicită a necesităţii unei transformări
radicale a clasei politice. Dar, mai presus de orice, rămîne necesitatea de a
invoca mereu intelectuali precum Adrian Marino, Iordan Chimet şi Petru Creţia.
Şi de a-i urma.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters