OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-un fel, trecutul poate fi comparat cu o coajă uscată după ce fructul evenimentului a fost consumat. Privit dintr-un alt punct de vedere, acesta ne apare, dimpotrivă, ca un fruct plin de conţinut, capabil de a genera înţelesuri purtătoare de semnificaţii profunde.

 

Este, aşadar, trecutul o coajă uscată sau un miez plin de conţinut? Lectura documentelor Direcţiei a III-a Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului, apărute în colecţia coordonată de Stelian Tănase la Polirom, prefaţată de Gheorghe Câmpeanu şi editată cu mare grijă de Radu Ioanid, mă readucea, pagină după pagină, la această dilemă. Pe de o parte, ceea ce se întîmplă zi cu zi în viaţa eroului principal şi a tuturor celor implicaţi reconstituie cu o precizie incisivă, crudă chiar, aş zice, atmosfera anilor care au precedat evenimentele din ’89. Pe de altă parte, după lectura atîtor rapoarte, note informative şi conversaţii interceptate, te întrebi dacă acest material imens te apropie într-adevăr de dezlegarea marelui mister: ceea ce s-a petrecut în România în zilele care au precedat Crăciunul lui 1989 a fost o „revoluţie“, o mişcare populară care a răsturnat ordinea comunist-stalinistă instaurată în 1948 sau o lovitură de stat organizată de elemente disidente din interiorul sistemului naţional-comunist?

 

Prefaţa lui Gheorghe Câmpeanu poziţionează cu precizie situaţia lui Silviu Brucan şi descrie clar şi fără subtilităţi inutile traiectoria acestuia, de la postura sa de stalinist intransigent, la sfîrşitul anilor ’40, la aceea de „disident incomod“, 40 de ani mai tîrziu. Studiul introductiv al lui Radu Ioanid oferă cititorului de astăzi un necesar tablou de fond, necesar pentru a înţelege, post festum, evenimentele descrise în „dosarele de la securitate“ ale lui Silviu Brucan. Urmează apoi mai bine de 700 de pagini de documente; unele plictisitoare şi banale, altele fascinante. (Mărturisesc, lectura a fost rapidă, făcută cu sufletul la gură şi deci puţin superficială; asemenea cărţi-document trebuie citite şi recitite în doi timpi, în două ritmuri diferite. E greu însă să nu te „repezi“ şi să nu vrei să înaintezi rapid, în speranţa unei revelaţii ascunse, care se va dezvălui deodată, undeva în acest enorm morman de informaţii.) Ajuns însă aproape de sfîrşitul cărţii, mi-am dat seama nu numai că documentele incluse nu îmi ofereau un răspuns la întrebarea-cheie pusă mai sus, ci mai mult, ele nu răspundeau nici la întrebarea, oarecum „laterală“, pusă de Adrian Cioroianu în cartea sa Pe umerii lui Marx – O introducere în istoria comunismului românesc, legată de ajutorul „venit din afară“. Este într-adevăr surprinzător faptul că urmărirea asiduă a „obiectivului“ Brucan nu dezvăluie mai multe în legătură cu contactele sale cu reprezentanţii Kremlinului în acea perioadă crucială. Aflăm, de fapt, mult mai mult despre legăturile cu noul regim al lui Gorbaciov din declaraţiile lui Brucan însuşi decît din documentele agenţilor securităţii.

 

Revizitarea trecutului este, fără îndoială, extrem de importantă în procesul de înţelegere a prezentului şi în încercările noastre de a ne imagina viitorul. Dar dincolo de acest truism se ascunde o junglă întreagă de întrebări, una mai „feroce“ decît cealaltă: în ce grilă de lectură citim acest trecut, cum stabilim valoarea informaţiilor percepute şi cum decidem în ce priveşte ierarhizarea lor, în ce structuri intelectuale, culturale, religioase, etice integrăm aceste informaţii devenite concepte-operaţionale, ş.a.m.d. Ce luăm cu noi şi ce lăsăm în urmă din acest trecut al nostru?

 

Problema este că în toate aceste consideraţii şi judecăţi savante despre raporturile dintre trecut, prezent şi viitor, în discuţiile despre relaţiile subtile dintre valori şi cultură, dintre etic şi politic, pierdem din vedere elementul ireductibil, monada care stă la baza acelui banal, dar atotputernic „factor uman“. Cititorul va fi poate surprins cînd îi voi mărturisi sincer că, în tot acest Dosar Brucan, fragmentul care mi-a lăsat cea mai puternică impresie este „menţiunea“ la nota informativă de marţi, 31 octombrie 1989: „Profesorul C., domiciliat în… s-a adresat subofiţerului de miliţie din dispozitiv şi i-a spus următoarele: «Domnule miliţian! Profesorul Brucan tot mă salută, caută să intre în vorbă cu mine. Ce să-i fac? L-am evitat pe cît am putut, dar, vedeţi dvs., el este preocupat să intre în vorbă cu mai mulţi vecini… Deşi am căutat să-l ocolesc, totuşi se întîmplă să apară lîngă mine, să mă salute şi să caute să intre în vorbă cu mine… Ştiţi, la noi în cartier există obiceiul ca noi, vecinii, să ne salutăm, să mai schimbăm cîte o vorbă… Sincer spun, că tare îmi este frică să nu am vreun necaz cu el»“.