OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-un numar recent al Romaniei literare (din 14 martie 2008), domnul Gheorghe Grigurcu revine asupra unui subiect intens dezbatut in urma cu un deceniu, provocat de aparitia – in 1995 – a Jurnalului lui Mihail Sebastian. Probabil ca nu as fi reactionat la articolul „Din nou Mihail Sebastian (II)“, daca nu ar fi aparut acolo, mentionat in mod explicit, numele meu. Ii multumesc domnului Grigurcu ca a facut-o; la urma urmelor, aceasta mentiune reprezinta o recunoastere indirecta a prezentei mele in peisajul cultural romanesc. Insa trebuie sa fac citeva precizari in legatura cu cele afirmate in articol, deoarece domnul Grigurcu perpetueaza clisee si neintelegeri care par a fi adinc inradacinate in discutiile legate de impactul principalelor ideologii ale secolului XX, nationalismul si comunismul, asupra realitatii noastre imediate.

Celor prea tineri sa-si aminteasca sau acelora care au apucat sa uite evenimentele de acum mai bine de zece ani, le reamintesc, foarte pe scurt, cum s-au derulat acestea: in ziua de 13 aprilie 1997, Gabriel Liiceanu a tinut, in cadrul unei adunari organizate de Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania, o prelegere despre dificultatile prin care a trecut Mihail Sebastian in anii nationalismului dezlantuit, 1938-1944 (textul comunicarii a fost publicat in Revista 22 sub titlul „Sebastian, mon frère“). In articolul sau, domnul Liiceanu facea la un moment dat o paralela intre conditia evreului Sebastian, prigonit de un sistem politic dominat de un nationalism extremist, si aceea in care s-a regasit domnia sa in 1975, cind, odata cu epurarile de la Institutul de Istoria Artei al Academiei, nefiind membru de partid, a fost dat afara din post, o jumatate de an dupa ce fusese angajat. Intr-un articol intitulat „Scrisoare deschisa fratelui Gabriel“, publicat in aceeasi revista, am incercat sa explic domnului Liiceanu si cititorilor sai ca, dupa parerea mea, paralela era nepotrivita. A urmat o dezbatere in jurul acestui subiect, concretizata intr-un numar impresionant de luari de pozitie in presa vremii (multe dintre articolele pe aceasta tema au fost adunate de Geo Serban in Sebastian sub vremi, Editura Universal Dalsi, si de Iordan Chimet, in al sau Dosar Mihail Sebastian, la aceeasi editura).

Poate ca discursul meu a fost prea direct si tonul articolului prea „tare“; la acea vreme, stiam relativ putin despre realitatile romanesti de dupa 1989 si, in consecinta, mi-era greu sa pun lucrurile in context. Nu stiam, de pilda, cit de subtile pot fi interferentele – in planul ideilor – intre anumite elemente „convertite“ ale national-comunismului ceausist si cele ale unor nou-nascute ideologii de dreapta, invesmintate in haine laice sau religioase. Oricum insa, in nici un caz nu avusesem intentia de a produce o „mistocareala pantagruelica“ la adresa lui Liiceanu, cum m-a acuzat un tinar (pe atunci) critic, sau sa produc confuzie in mintea, intotdeauna atit de limpede, atit de rationala, a amicului meu Andrei Cornea (care incepea textul-replica, intitulat „Cine e fratele cui?“, publicat tot in revista 22, cu cuvintele: „Imi marturisesc neputinta de a explica adecvat si clar sentimentele amestecate, chiar confuze, pe care mi le-a stirnit scrisoarea deschisa…“).

In articolul meu, voiam sa spun, pur si simplu, ca ceea ce i s-a intimplat lui Mihail Sebastian in anii prigoanei nationalist-rasiste nu era echivalent cu ceea ce a suferit domnul Liiceanu in anii ceausismului national-comunist. Si asta din simplul motiv ca excluderea individului, bazata pe consideratii nationaliste, sustinute de un rasism sublimat, ramine fara drept de apel, in timp ce prigoana religioasa sau cea ideologica lasa celui urmarit cel putin optiunea convertirii (nu intotdeauna, desigur, dar in multe cazuri).
In articolul sau, Gheorghe Grigurcu revine la tema „zadarniciei“ oricarei tentative de a departaja „zguduitoarele tragedii ale secolului XX dupa criterii de clasa ori de nationalitate“. Parerea domniei sale este ca aceasta diviziune e bazata pe sensibilitatile (subiective, desigur) ale preopinentilor: „constiintele unora dintre coreligionarii sai (ai lui Sebastian) devin sensibile la extrem“ si aceasta sensibilitate exacerbata conduce la „un soi de «gelozie» a suferintei specifice“.

Domnul Grigurcu imi acorda onoarea de a reprezenta aceasta categorie a „gelosilor“, care, „sensibili la extrem“, creeaza, in cele din urma, „un «antisemitism» iscat practic din nimic“, caruia ii cad victime personalitati culturale de seama. Nu stiu de ce G.G. se autoinclude in aceasta lista, alaturi de Gabriel Liiceanu si de Nicolae Manolescu, si nu intentionez sa clarific acest punct aici. Ceea ce m-a facut sa ma opresc asupra textului in cauza a fost descoperirea unui cliseu adesea folosit in acest context, acela al introducerii interogatiei insinuante, Cui prodest?. Pe de alta parte, autorul articolului uita sa observe ca nationalismul interbelic si-a insusit – in manifestarile sale fata de evrei – o puternica tenta rasista. Cine nu intelege sau nu este de acord cu aceasta observatie nu are decit sa (re)citeasca pasajul despre evrei din cartea lui Cioran Schimbarea la fata a Romaniei, suprimat de autor in editiile de dupa 1990: „Evreul nu este semenul, de-aproapele nostru, si, oricita intimitate ne-am lasa cu el, o prapastie ne separa, vrem sau nu vrem. Este ca si cum ar descinde dintr-o alta specie de maimute decit noi… Omeneste nu ne putem apropia de el, fiindca evreul este intii evreu, si apoi om“ (vezi articolul Roxanei Sorescu in Sebastian sub vremi). Celor care inca mai ezita le recomand lectura prefetei lui Nae Ionescu la romanul lui Sebastian De doua mii de ani si dosarul intocmit de acesta, intitulat Cum am devenit huligan.

In paralel cu fantoma mentionata in Manifestul lui Marx (si adesea in strinsa relatie cu aceasta), o alta fantoma a bintuit Europa de-a lungul a doua mii de ani: aceea a antisemitismului. La inceput, acesta a fost de origine religioasa; mai tirziu a devenit, in esenta, economic. Nationalismele secolului al XIX-lea l-au adoptat in ambele sale forme. Dar in secolul al XX-lea, antisemitismul nu a fost doar economic sau doar religios, ci a devenit unul bazat din ce in ce mai mult, in mod constient sau nu, pe distinctia de rasa. A pune, in mod simplu si simplist, semnul egalitatii intre prigoana de clasa si cea nationalista, altoita pe tulpina rasismului, nu este nici onest, din punct de vedere intelectual, si nici productiv, din punct de vedere practic, atunci cind vrem, astazi, sa eliminam norme de comportament si concepte inacceptabile intr-o societate deschisa, democratica.
Columbia, 30 martie 2008