OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Subiectul în sine este pe cît de dificil, pe atît de relevant. Dar, pentru a discuta în detaliu şi în mod specific argumentele aduse în discuţie de cei de mai sus, trebuie stabilite anumite definiţii şi precizaţi termenii implicaţi în discuţie. Cum subiectul este – aşa cum am spus – extrem de delicat şi de important, o vom face încet-încet şi cu metodă în „intersecţiile“ care vor urma: doar după ce vom fi înţeles despre ce este vorba ne vom întoarce la cazurile particulare menţionate în articolul din Revista 22.

 

Ce (sau cine) este deci „intelectualul public“? În unele dintre „intersecţiile“ trecute am abordat, din cînd în cînd, subiecte legate de definiţia, de rolul şi de activitatea intelectualului în societate. Uneori în mod general, alteori în contextul specific al României de după 1989. M-am limitat la această perioadă nu fiindcă sînt de acord cu cei care susţin că în comunism intelectualul a fost întotdeauna şi peste tot doar un simplu propagandist, şi deci discuţia ar fi lipsită de sens, ci pentru că ea e complicată de aspectele ei geografice, istorice şi de înfăţişările ei foarte diferite: Germania de Est era deosebită, în 1952, de toate celelalte ţări comuniste; în 1955, în Ungaria, discuţiile în plan intelectual (accentuez, intelectual, şi nu politic!) erau diferite de cele din Polonia anului 1958 sau de cele purtate în Rusia, în 1964, sau în Cehoslovacia, în 1968. În România, apariţia pe scenă, în a doua jumătate a anilor ’60, a unor autori interzişi pînă atunci, vehicularea unor idei noi (elemente de critică neomarxistă, existenţialistă, onirism etc.) acceptate de cenzura ideologică pînă pe la începutul anilor ’70, iar mai apoi, fenomenul Noica şi Jurnalul de la Păltiniş, apărut în 1984, reprezintă şi ele „singularităţi“ care au dus la modificări semnificative ale unui peisaj în principiu unidimensional, definit de ideea intelectualului mărginit la rolul de simplu propagandist şi interpret al dogmei.

 

Odată cu deschiderea societăţii înspre democraţie şi ieşirea intelectualului din conul de umbră al terorii totalitare, lucrurile s-au schimbat în mod radical şi evident, acesta – fie el cercetător specializat, universitar sau pur şi simplu om de cultură autodidact sau diletant (mă gîndesc la un Collin Wilson, de exemplu, în Anglia anilor ’50 şi ’60 ai secolului trecut) – a ieşit în avanscenă şi a început să vorbească cu voce tare. Ajungem astfel la noţiunea de intelectual public, care conţine, evident, două concepte definitorii: acela de intelectual şi acela de manifestare publică  a unui mesaj, a unui conţinut de idei. Mă opresc asupra acestei observaţii aparent triviale, pentru a atrage atenţia cititorului asupra faptului că există şi intelectuali care, cu toate că nu se vor „publici“, au uneori o influenţă considerabilă asupra publicului (Ionesco sau Harold Pinter se voiau intelectuali publici, Kafka sau Beckett, nu). Cărui public i se adresează „intelectualul public“? Celui cultivat sau aceluia numit, cu oarecare condescendenţă, „publicul larg“? Ce înseamnă „cultivat“ în acest context? Cei care-l citeau pe Nietzsche sau pe Freud într-o Germanie dominată de ideea de Bildung reprezentau un public cultivat într-o cu totul altă măsură şi în alt sens decît acela care-l citeşte pe Foucault, pe Badiou sau pe Derrida, în Franţa, ori pe Jameson sau Allan Bloom în America de astăzi. Şi apoi, la ce ne referim cînd spunem „public larg“: la cei care preferă lecturii televiziunea sau la inginerul sau medicul care încearcă să înţeleagă de ce s-a prăbuşit sistemul financiar american (mondial?) sau care sînt implicaţiile unei economii noi, bazate în întregime pe surse de energie ecologic acceptabile (ceea ce americanii numesc green energy)?

 

Pentru a ilustra dificultatea (şi, aş adăuga, complexitatea) subiectului, putem lua drept exemplu cazul unui profesor universitar de fizică, al unui istoric sau al unui dramaturg care, în paralel cu articole strict profesionale sau piese de teatru, scriu şi articole adresate unui public aflat, în majoritatea sa, în afara domeniilor proprii de activitate. De ce o fac? Din motive politice, economice? Sau sînt poate motivaţi ideologic ori de dorinţa de a-şi îmbunătăţi statutul social? Dar un fizician care va încerca să demonstreze, într-o ţară care trăieşte din exportul de cărbune, că această sursă de energie este astăzi inacceptabilă din punct de vedere ecologic nu poate fi  suspectat că încearcă să-şi îmbunătăţească situaţia materială sau să cîştige o poziţie politică; poate fi însă suspectat că este călăuzit de o motivare profund ideologică. Istoricul care se va bate fără a face nici cel mai mic compromis pentru reconstituirea adevărului legat de rolul regimului comunist în reprimarea claselor sociale privilegiate pînă la venirea sa la putere după război va fi văzut cu alţi ochi de către guvernanţii (de astăzi), oricare ar fi apartenenţa lor politică, decît acela care îşi va pune întrebări asupra rolului jucat de acelaşi regim comunist în promovarea unei noi clase de administratori, de specialişti şi de tehnocraţi, proveniţi exclusiv din mediul rural sărac şi din familii proletare.

 

Nu doar motivele pentru care intelectualul devine public, ci şi implicaţiile acestui act sînt greu de precizat. În momentul în care devine public, profesorul, fizicianul, istoricul sau scriitorul se transformă oare în „jurnalist“, în om politic, într-un ideolog? E greu de stabilit graniţele diverselor domenii, şi acest lucru creează confuzii de ambele părţi. Intelectualii implicaţi în dezbaterea menţionată la începutul „intersecţiei“ sînt şocaţi de virulenţa atacurilor şi de tehnicile folosite de preopinenţii lor. „Stigmatizarea“ nu este, cu siguranţă, un procedeu retoric, nu se bazează pe inferenţe logice, nu este o metodă acceptabilă în cercetarea academică riguroasă. Dar ea a reprezentat întotdeauna şi peste tot o armă formidabilă, foarte des utilizată în bătăliile politice. Intelectualul public trebuie să fie conştient de existenţa acestui no man’s land, în care reguli şi metode practicate în lumi total diferite se întîlnesc, se amestecă şi creează, în majoritatea cazurilor, interferenţe negative. Foarte negative chiar.