OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

N-am reusit sa vin la Bucuresti la inceputul lui noiembrie: am pierdut astfel prilejul de a vedea citeva spectacole bune de teatru in cadrul festivalului si pe acela de a participa la aniversarea revistei Idei in Dialog, dar mai cu seama am ratat ocazia de a revedea vechi si buni prieteni. imi pare rau. Aud insa ca ploua si e rece la Bucuresti, ca orasul arata mai degraba ca un santier enorm decit ca „micul Paris“ de odinioara – ce-i drept, devenit mare intre timp – si privind cerul albastru de aici, ma consolez cu gindul ca poate orasul va fi mai frumos si mai primitor la primavara si prietenii vor continua sa ma astepte cu rabdare si intelegere...

Pe Internet circula un text al lui Andrei Plesu intitulat Pesimism (mi l-a trimis recent un prieten romano-american reintors dintr-o croaziera europeana care a inclus si un popas in portul Constanta), al carui continut pare a se potrivi cu imaginea cenusie a orasului, asa cum am descris-o mai sus: „strazile vor ramine mereu betege, pline de gropi si asfaltate cu gumilastic, autostrazile, daca vor exista, vor fi niste santiere perpetue“, scrie autorul articolului si cuvintele sale confirma impresiile sotiei mele, revenita acum doua zile dintr-un scurt sejur bucurestean. Nu stiu daca asa stau cu adevarat lucrurile, dar in lumea noastra postmoderna construita din semne, simboluri si perceptii si lipsita de inclinarea, fireasca altadata, de a ne baza pe judecati solide care la rindul lor se sprijineau pe o intelegere a lucrurilor numita uneori „simt comun“, alteori „conceptie despre lume“, impresia este ca lucrurile merg rau la Bucuresti sau, in orice caz, nu prea bine.

„La Bucuresti“ inseamna in Romania sau cu Romania. Editorialele revistelor pe care le-am primit (de asta-data in real time!) par a confirma din plin aceasta impresie: se vorbeste despre o „apatie indusa“ (revista 22) intr-o „patrie aflata la ora fuserelii“ (Cultura), se pune intrebarea „cum (mai) poate sa fie cineva roman?“ (Observator cultural), in timp ce Dilema Veche, in prezentarea ei sobra si monocromatica, anunta cu litere ingrosate si cit poate suporta pagina de negre titlul unei dezbateri – oricum indepartata prin natura ei de culorile curcubeului – despre „pensii si pensionari“. Nici revistele literare nu par a fi mai „colorate“ in spiritul lor: Romania literara se intreaba „a cui este literatura romana?“, pe prima pagina a Bucurestiului cultural e anuntata o discutie despre „obsesia generationista“, iar in Suplimentul de cultura un tinar cineast declara ca „a inceput sa se sature de recuperarea comunismului“!
intr-adevar, toate aceste titluri, precum si discutiile cuprinse in articolele implicate, par a reflecta un pesimism funciar, exprimind sentimentul unei deznadejdi care-i cuprinde pe mai toti purtatorii de cuvint ai lumii culturale si intelectuale romanesti. „De ce oare?“, se intreaba observatorul mai indepartat, care beneficiaza nu numai de privilegiul perspectivei, dar si de acela de a nu fi implicat direct in cele ce se petrec pe terenul pe care-l observa de departe.

„Reflecta oare acest pesimism o stare de lucruri obiectiva sau este el mai curind perceptia subiectiva a unui grup ancorat inca – in ciuda unui discurs aparent eliberat de inhibitii – intr-un fel de a gindi dominat de «spiritul tranzitiei?»“ Articolul domnului Plesu, mentionat mai sus, pare a explica in mod clar si definitiv mecanismul frustrarii. „Nici in strainatate nu e totul perfect“, scrie domnia sa si, dupa ce aduce citeva exemple ilustrative convingatoare, trece la argumentul esential: „…la noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educatie, nesimtirea, ilegalitatea, aproximatia, ma rog, toata ornamentica «milenara» a tarisoarei ilustreaza o traditie durabila“. Si oricit de dur ar fi fost in trecut dialogul dintre Augustin Buzura si Andrei Plesu cit priveste dilemele lor, cei doi par fi intr-un acord total in ceea ce priveste starea lucrurilor astazi si, mai ales, in prognoza lor relativa la viitor: „toate scursurile vor ajunge vedete, toti derbedeii vor deveni campioni ai dreptatii“, scrie unul, „aiureala din care nu mai putem iesi trimite nu o data cu gindul la Salonul nr. 6 al lui Cehov“, scrie celalalt.

Sa ne imaginam, insa, pentru o clipa ca toate aceste tare, dificultati si neajunsuri expuse in citatele de mai sus si discutate in articolele mentionate ar fi disparut printr-o minune. Despre ce ar scrie „observatorii culturali“, intelectualii, profetii mai mult sau mai putin autorizati, cei numiti cu atita inspiratie in engleza „the gate-keepers“? Daca e sa ne luam dupa cele scrise la Paris, la Londra, la New York sau la... Ierusalim, vor scrie despre lumea cea noua, the brave new world, in care intrebarile esentiale sint legate de contracararea efectelor reificarii pe toate planurile, de stavilirea transformarii tuturor valorilor in produse bune de impachetat si de comercializat, de intrebari legate de „cum am putea sa oprim un sistem din ce in ce mai calchiat pe regulile pietei sa invadeze vietile noastre pina in ascunzisurile lor cele mai intime?“. O buna ilustratie a acestui argument am gasit-o in lectura suplimentului cultural de sfirsit de saptamina al cotidianului Haaretz, in care citesc un articol al unui poet si profesor de literatura de la Universitatea din Tel Aviv, Itzhak Laor, despre „Capitalul (lui Marx) in interpretarea lui (Toni) Soprano“.

Nu stiu daca publicul din Romania cunoaste serialul de mare succes despre mafia americana care a tinut zeci de milioane de telespectatori cu sufletul la gura in ultimii trei-patru ani; indiferent insa de meritele sale cinematografice sau de implicatiile ideologice ale celor petrecute pe parcursul a mai bine de cincizeci de episoade, ramine faptul ca in interpretarea criticului israelian – unul dintre cei mai proeminenti paznici intelectuali la portile noastre – toata povestea reprezinta o transpunere a capitalismului consumerist intr-un decor mafiot.
Asadar, dincolo de mecanismele politicii sau de calitatea clasei politice, de manipularile ei de moment si de interesele ei locale sau nationale, se profileaza marile intrebari legate de disparitatea dintre mutatiile gigantice care se produc la nivelul „obiectelor“ si inertia excesiva, dar de inteles la urma urmelor, a subiectivitatii umane. Toate „ismele“ pe care le promovam sau le respingem, fie in plan istoric, fie in acela social sau politic, fie ca vorbim de individ sau de colectivitate, se vor ocupa mereu, in mod direct sau implicit, de aceste intrebari. Printre ele si pesimismul, vechi sau nou.

Haifa, 10 noiembrie 2007