OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zborurile transatlantice sint cumplite: inghesuit mai bine de zece ore intr-un scaun strimt si inconjurat de o mare de indivizi, denumiti din cine stie ce motive „turisti“, ai de ales intre a-ti tintui privirile in ecranul minuscul ingropat in speteaza scaunului din fata sau incercarea disperata de a adormi din cind in cind, macar pentru citeva minute. Daca nu poti sa faci nici una nici alta, inchizi ochii si incerci sa-ti scormonesti memoria in cautarea unui koan Zen sau a unui vers care avea intotdeauna, in trecut, un efect linistitor in momente de mare tensiune. Stateam asa, cu ochii inchisi si mintea golita de orice continut inteligent sau inteligibil, in decursul recentului meu zbor inspre America, si ma gindeam ca plictiseala, departe de a fi o stare sufleteasca daunatoare, este uneori de-a dreptul o binefacere.

S-a scris enorm despre plictiseala; mi-am dat seama de aceasta cind preparam, in urma cu citiva ani, o prezentare intitulata, Ennui et gouffre de Baudelaire à Cioran. Baudelaire vorbea de spleen (dar si de ennui), iar definitia lui situa plictisul in sfera afectivului („L’espoir, vaincu, pleure … cherche le vide et le noir et le nu“). Cioran, care va scrie in Syllogismes de l’amertume ca „avec Baudelaire, la physiologie est entrée dans la poésie“, considera ca fenomenul apartine ambelor domenii, atit celui afectiv, cit si celui rational. „Atita timp cit plictiseala ramine de domeniul sentimentelor, totul mai este posibil; cind insa ea ataca sfera judecatii, sintem sfirsiti.“ Surprinzatoare este observatia lui Cioran la batrinete, cind (in Ecartèlement) va conferi acestei stari sufletesti un statut ontologic si epistemologic privilegiat: „La vie est plus et moins que l’ennui, bien que se soit dans l’ennui, et par l’ennui que l’on discerne ce qu’elle vaut!“

In ciuda faimoasei condamnari rostite de Kierkegaard, „plictiseala este sursa tuturor relelor“, cred totusi ca ea poate fi uneori foarte „pozitiva“. A observat-o cu mult inaintea mea Nietzsche, care scria ca „pentru a se debarasa de plictiseala omul fie ca lucreaza mai mult (decit are nevoie), fie inventeaza jocul“ (traducerea mea dupa versiunea engleza a lui Human, All-Too-Human). Plictiseala poate fi cauzata de constatarea lipsei de sens a lucrurilor sau a evenimentelor care ne inconjoara, poate duce la nihilism, poate reprezenta in plan general o criza profunda a modernitatii sau, pentru individ, o cautare obsesiva a unui sens imposibil de definit, cum credea Schopenhauer. Ea poate sa ne paralizeze sau sa ne impinga la fapte nesabuite; de acord. Dar, trecind in revista toate acestea in decursul zborului meu transatlantic, am ajuns la concluzia ca plictiseala, pentru a se instala, are nevoie totusi de o situatie de echilibru, de o liniste sufleteasca ce o precede. Ca sa te plictisesti trebuie sa fii impacat sufleteste, in primul rind cu tine insuti. Si, daca asa stau lucrurile, plictiseala, fie ca este numita acedia, fie melancolie, nu poate fi, in intregime, daunatoare.

Mi-am adus aminte ca in Baudelaire et l’expérience du gouffre, Benjamin Fondane a reflectat indelung asupra acestui concept. Aparent, in acord cu Baudelaire, Fondane ajungea la concluzia ca „l’ennui est angoisse du néant“. Dar numai in aparenta, fiindca poetul-filozof gasea sursa acestui vid in imposibilitatea gindirii rationale de a integra afectivul. Vidul afectiv creat intr-o lume dominata de o gindire rationalista cu tendinte totalitare induce un sentiment permanent de neliniste care, la rindul sau, genereaza plictiseala: „le vide affectif – scrie Fondane – a engendré l’angoisse, l’inquiétude, puis, finalement, l’ennui, l’ennui de vivre“. Este frapant ca aceasta idee este urmata de constatarea oarecum neasteptata, ca „la cruauté est fille de l’ennui“. Nu exista o legatura logica intre ideea de mai sus si acest corolar al ei; imaginea unui Nero sau a lui Caligula dind friu liber exceselor bine stiute, in urma unei stari acute de plictiseala, este rezultatul recent al unei tendinte inspre o „psihologizare“ destul de rudimentara. Poetii insa vad adesea lucruri pe care noi, ceilalti, nu le vedem uneori. Stendhal, reflectind asupra unui Don Juan imbatrinit, a avut o intuitie similara cind observa ca, oscilind intre un plictis „static“ si unul „activ“, tot ce-i raminea acestuia sa faca era „raul de dragul raului“.

Observatiile de mai sus par poate prea abstracte, prea „filozofice“; pe de alta parte, pot fi considerate si putin cam desuete. Plictiseala a fost o boala a romanticilor, reciclata de existentialistii secolului al
XX-lea. Dar astazi – cine are astazi timp sa se plictiseasca? Problema plictiselii ca si constientizare a timpului, asa cum a vrut-o Kant (in limba germana cuvintul Langeweile impune aceasta asociere chiar si cuiva care nu l-a citit niciodata pe filozoful de la Königsberg), nu mai pare relevanta in zilele noastre. Avem astazi la dispozitie mijloace variate si (mai mult sau mai putin) sofisticate – de la televizor si pina la Internet – de a „omori“ timpul. Mai mult, putem face sa treaca timpul facind, de exemplu, cumparaturi de care nu avem nevoie sau mergind sa vizitam locuri de care, in fond, putin ne pasa. Ce-i drept, in Romania tranzitiei, ca si in aceea de dupa tranzitie, omul este (inca) cel mai adesea tracasat de dificultatile vietii cotidiene, de complicatii birocratice si de grija zilei de miine.

Plictiseala pare, in aceste conditii, un lux. Am ajuns prin aceste rationamente, si eu, pasagerul suspendat intre cer si ocean, si cititorul Observatorului cultural care paseste cu greu (plictisit?) pe caldarimul incins al Bucurestiului, la aceeasi concluzie: pentru a te plictisi, ai nevoie de un minimum de liniste sufleteasca.
Dar daca avea dreptate, totusi, Cioran cind definea plictiseala ca fiind starea in care „universul devine o dupa-amiaza de duminica“? Cind se vor termina toate tranzitiile, va trebui totusi sa trecem in fiecare saptamina prin aceste duminici interminabile… si, daca si Fondane are dreptate atunci cind, contrazicindu-l pe Cioran, scrie ca „il ne s’agit pas, bien entendu, de cet ennui des dimanches vides“, plictiseala fiind acel „altceva“ care impinge inspre o cruzime excesiva? „C’est l’ennui qui est la source des changements soudains, des guerres sans motifs, des révolutions meurtrières; il n’est pas de cause plus operante que lui.“ Avea dreptate poetul cind ne avertiza ca „l’ennui a des choses encore à nous dire“!?

Columbia, 20 August 2005