OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Prejudecatile isi au si ele rolul lor nefast in stabilirea dialogului intre stiinta si cultura umanista. Ma refer la aceasta tema fiindca am abordat-o in „intersectia“ precedenta; as fi putut insa generaliza, observind ca in multe situatii conflictuale prejudecatile au un pronuntat efect negativ. Mai mult chiar, adesea, ele se dovedesc a fi cauza principala a conflictului sau a incapacitatii de „a sta strimb si a judeca drept“ (cred ca nu e nevoie sa dau exemple: de la opinii politice bazate pe ele si pina la ideologii rasiste sau superstitii care ne complica deseori existenta in mod inutil, regasim foarte des prejudecata, ideea preconceputa in viata cotidiana).
Un dictionar enciclopedic englez defineste prejudecata ca „judecata care precede intelegerea sau experienta“; definitie ad litteram care nu explica, de fapt, nimic. Larousse-ul, mai savant, imi da originalul latin (de ce oare?), dar ma face sa reflectez cind adauga „a prevedea (a prezice) prin presupunere“.

Ce ne impinge la acest mod de gindire, atunci cind am avea posibilitatea sa verificam printr-un proces de „intelegere“ sau prin experienta faptele? Iata o intrebare aparent simpla, dar care ramine un mister, in ciuda faptului ca multi ginditori ilustri au reflectat asupra ei. Intr-o carte publicata acum aproape cincizeci de ani (The Sleepwalkers, London: Hutchinson, 1959), Arthur Koestler sustinea ca faimoasa lucrare a lui Copernic, De Revolutionibus orbium coelestium (Despre rotatiile sferelor ceresti), a ramas, de fapt, necunoscuta celor care au creat mai tirziu acea revolutie cosmologica fara precedent prin caracterul ei radical, Tycho Brahe, Kepler si Galileo Galilei.

Cartea era prea dificila, constructiile matematice greu de inteles, chiar si pentru un Kepler sau un Galilei. Koestler, care a scris despre subiecte diverse, precum perioada stalinista in Rusia sovietica, razboiul civil din Spania, istoria Khazarilor, se pregatea bine in general pentru tema abordata. Sa fi gresit oare in tendinta de a diminua rolul marelui polonez si in cea contrara – de a-l pune pe Kepler pe primul plan? Va fi fost oare minat de o idee preconceputa sau pur si simplu nu si-a pregatit destul de atent lectiile de asta data? Aceste intrebari l-au condus pe unul din cei mai mari istorici ai stiintelor din America, Owen Gingerich, sa studieze problema in profunzime. Dupa ce a colindat toata lumea in cautarea manuscriselor cartii lui Copernic in decurs de citeva decenii, de la Dublin la Beijing si de la Moscova pina la Melbourne, a publicat in 2002 o monografie stiintifica savanta despre insemnarile, adnotarile si referintele la cartea in discutie. Daca s-ar fi oprit aici, nici eu, nici cititorul Observatorului nu am fi auzit povestea care urmeaza. Poveste interesanta, fiindca dezminte imaginea omului de stiinta inchis in turnul de fildes al propriilor sale constructii intelectuale, lipsit de pasiuni si sentimente, minat doar de logica activitatilor sale stiintifice, imagine bazata pe mai mult decit o singura idee preconceputa…

Gingerich nu s-a oprit insa aici, ci a publicat si o carte pe intelesul tuturor, intitulata, provocativ, The Book Nobody Read (Penguin Books, 2004), in care dezminte ideea lui Koestler. Ceea ce mi-a atras atentia a fost insa faptul ca, in urma acestei deconstructii, Kepler este coborit de pe piedestalul pe care-l instalase Arthur Koestler. Cind urmaream, la Universitatea din Cluj, in anii saizeci – putin amuzat, putin dezabuzat – cursul de astronomie al profesorului Chisu, lucrurile pareau clare si teribil de… demodate. Profesorul se entuziasma de fiecare data cind ajungea la acel nume bizar si putin ridicol. „Mare astronom, Tycho Brahe a reusit sa faca masuratori de mare precizie cu mult inainte de inventarea telescopului“. „Bine, si?“, inginam noi, studenti breji care abia asteptam sa stim destula teorie a relativitatii ca sa intelegem cosmologia moderna, nu pe aceea a lui Copernic, Kepler sau Galilei.

Acum, citind cartea lui Gingerich, ma gindeam ca, daca noi, cei „de meserie“, reactionam in felul acesta, probabil ca „omul de rind“ nu a retinut la scoala sau din lecturile sale mai mult decit ca acesti patru „muschetari“ ai astronomiei clasice au deplasat Pamintul din centrul Universului si au descoperit ca orbitele planetelor sint eliptice. Ceea ce ne uneste insa este probabil felul in care ni-i imaginam pe acesti precursori ai stiintei moderne (ca si confratii lor de mai tirziu): niste fiinte lipsite de culoare, impotmolite in propriile lor ginduri si ecuatii. Voiam insa sa aflu mai mult despre ceilalti eroi ai povestii si asa am dat de cartea sotilor Gilder (Joshua si Anne-Lee), Heavenly Intrigue/Intriga in cer (Doubleday, 2004). Nu pot sa-i povestesc aici, nici chiar pe scurt, continutul. Ceea ce se dezvaluie cititorului pe parcursul celor cam trei sute de pagini este insa o poveste de necrezut: se pare ca Johannes Kepler l-a ucis pe Tycho Brahe pentru a-i fura observatiile de care avea nevoie pentru a-si completa marele sau edificiu stiintific! Macbeth in laborator.

Nu vreau sa fac front comun nici cu cei care promoveaza un exces de „umanizare“ a oamenilor de stiinta pentru a-i proclama „politically correct“ in contextul postmodern (vezi recent cazul Da Vinci sau Tom Stoppard in piesa sa de succes Arcadia, de acum citiva ani), nici cu cei care merg in directia opusa. Vreau doar sa observ ca omul de stiinta, ca si fratele sau umanistul, producatori de cultura amindoi, pot fi motivati in aceeasi masura de pasiunea pentru gindirea abstracta sau de hybris-ul celui care vrea sa le fure zeilor scinteia cunoasterii divine. Nu numai filozofii s-au aruncat in gura vulcanului cind au avut indoieli in privinta adevarului descoperit. Ludwig Boltzmann, creatorul unei interpretari noi care a transformat termodinamica clasica in mecanica statistica moderna, s-a sinucis in 1906 nemaiputind suporta atitudinea sceptica a colegilor sai. Dupa venirea la putere a lui Hitler in Germania, au existat fizicieni, laureati ai Premiului Nobel, care condamnau fizica iudaizata a lui Einstein si cautau sa creeze o fizica purificata de gindirea semita, o stiinta ariana. Si omul de stiinta se cutremura cind citeste rindurile lui Shakespeare: „Life’s but a walking shadow… It is a tale/ Told by an idiot, full of sound and fury…“. Dar, spre deosebire de fratele sau, umanistul, nu poate accepta concluzia: „…signifying nothing“.

Columbia, 16 iunie 2005