OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce înseamnă însă, mai exact, „situarea în context a intelectualului public“? Un tip de situare este acela care priveşte poziţia intelectualului în societate, în modul cel mai general. În anii Republicii de la Weimar, de exemplu, într-o Germanie consumată nu doar de război, ci şi – sau mai cu seamă – de consecinţele acestuia, un artist, Franz W. Seiwert, devenit intelectual public, se autopoziţiona ca aparţinînd „claselor exploatate“: „intelectualii nu pot produce nimic într-un mod care să fie total independent de voinţa claselor exploatatoare“. Discursul său era evident marxist, dar de la Gramsci şi Şcoala de la Frankfurt şi pînă la Marcuse şi Jameson s-au spus multe lucruri interesante în acest sens (au venit apoi neomarxiştii francezi şi cei care au plecat de la poziţiile acestora, adăugînd ingrediente existenţialiste, structuraliste sau, mai tîrziu, deconstrucţioniste şi postmoderne, şi au diluat elementul marxist; vezi cazul lui Foucault sau pe acela al lui Bourdieu, spre exemplu).

 

O altă situare, şi mai specifică, este aceea definită de raportarea poziţiei intelectualului public la un anumit eveniment sau la împrejurări (fie ele excepţionale sau nu) generate de o conjunctură politică sau economică dată. De exemplu, în prezenţa unei crize economice ca aceea prin care trec astăzi Statele Unite, unii intelectuali publici vor opta pentru implicarea masivă a Guvernului în salvarea sistemului financiar şi a celui economic în general, în timp ce alţii se vor opune acestei soluţii în numele unui liberalism/neoconservatism exagerat, dacă nu chiar dogmatic. Indiferent însă de alegerea făcută, intelectualul public devine, în acest fel, implicat politic. Prima sa intervenţie poate fi de natură pur economică, de domeniul antropologiei culturale sau al sociologiei, dar, odată pornit în această direcţie, articolele următoare vor avea în mod necesar o tentă politică. Şi, odată cu aceasta, vine şi adeziunea la o tabără sau la alta, la un partid sau la altul, la preşedintele unui consiliu de miniştri sau la o prezidenţă a Republicii.

 

Cînd Bourdieu scrie, în introducerea la versiunea engleză a lui Contre feux 2: pour un movement social européen, că bătălia sa este împotriva ficţiunii numite „globalizare“, idee abstractă care nu reprezintă altceva decît o tentativă de a impune lumii întregi tirania neoliberală a pieţei şi a forţelor economice, el porneşte de la o atitudine politică bine definită. Pe de altă parte, cei care cer o schimbare radicală a orientării – în direcţia unei economii bazate pe surse de energie „curate“, nepoluante, pentru că, altfel, într-un viitor nu prea îndepărtat, ne vom regăsi într-o stare de cădere liberă înspre abisul catastrofei ecologice globale – pornesc de la raţionamente de natură ştiinţifică, tehnologică, etică sau economică, pentru a ajunge, în cele din urmă, la sfera politicului. Dar şi în acest caz interferenţa cu teoria şi cu practica politică (cu cele două corolare ale ei: adeziunea la instituţii sau personalităţi şi discursul neacademic, nespecializat, care conduce uneori la un „comportament jurnalistic“) devine la un moment dat inevitabilă.

 

Definirea intenţiilor intelectualului public este un subiect nu mai puţin dificil. Dacă acesta şi-a asumat de la bun început o poziţie politică sau dacă a devenit, în urma unui proces evolutiv, în urma unor repetate exerciţii dialectice, adept al unei ideologii, al unei viziuni politice este o întrebare la care e greu să răspundem. Socrate, probabil primul intelectual public cunoscut nouă, reprezintă, în aceeaşi măsură, ambele posibilităţi. Fapt este că de la el ne-a rămas obsesia legată de rolul decisiv pe care trebuie să-l joace în politică omul care iubeşte mai presus de orice înţelepciunea şi care se supune doar raţionamentului logic. În Republica lui Platon, Socrate îi spune lui Glaucon că, pînă cînd filozofii nu se vor afla la cîrma statului sau politicienii (el vorbea de „domnitori/regi“ şi de dynastai) nu vor deveni ei înşişi filozofi, răul va bîntui cetatea şi specia umană nu se va putea emancipa. În felul acesta, misiunea intelectualului public a fost lansată.

 

Unii spun însă că, pînă la Iluminismul european, nu se poate vorbi despre un „intelectual public“, în ciuda faptului că intelectuali care au vorbit publicului au existat dintotdeauna. Şi asta deoarece, de la Antichitatea greacă şi pînă după Renaştere, intelectualul, fie el Socrate, Seneca sau Cicero, Hobbes sau Giordano Bruno, nu ar fi avut un public larg, educat sau dornic de educaţie, căruia să-i vorbească. Dacă ideea le-ar fi venit totuşi, ei nu ar fi fost interesaţi să urnească acest public amorf, să-l scoată din starea de toropeală în care acesta era instalat confortabil. Şi, apoi, nu ar fi existat nici mijloacele de a o face: diseminarea informaţiei era extrem de redusă înainte de intrarea în „Galaxia Gutenberg“. Şi totuşi, cînd îl auzim pe Socrate spunînd, puţin înainte de a muri, că, atîta timp cît va fi în viaţă şi-i va sta în putere, va continua să practice filozofia şi s-o împărtăşească altora sau pe Seneca explicîndu-i amicului său Paulinus de ce, la o privire mai atentă, viaţa nu este tocmai aşa de scurtă cum spunea autorul dictonului ars longa, vita brevis, ci, dimpotrivă, ea e lungă şi cuprinzătoare, dacă ştii cum să o trăieşti – nu putem să nu ne gîndim la intenţionalitatea implicată în activitatea intelectualului şi la caracterul, în mod necesar, public al acestei activităţi.

 

Cicero, care, într-adevăr, nu se voia un intelectual public, ci mai degrabă politician, descrie mecanismul prin care intelectualul „privat“ este adus totuşi, în cele din urmă, în faţa publicului. În scrierile sale Tusculanae, acesta observa că, „dacă natura ne-ar fi creat în aşa fel încît am fi fost în stare să o înţelegem în profunzime şi să ne trăim vieţile ghidaţi de înţelepciunea ei, nu am fi avut nevoie de o interpretare analitică a lucrurilor. În realitate însă, ne-au fost acordate doar crîmpeie de înţelegere, pe care noi, diminuaţi de natura noastră imperfectă şi de o gîndire coruptă, le-am pierdut repede“. De aceea, adaugă Cicero, natura ne-a pus la dispoziţie acea „medicină a minţii“ care este filozofia; astfel, este în puterea fiecăruia de a se trata pe sine însuşi. Iar „reţeta“ o lăsăm moştenire altora. În felul acesta, intelectualul privat devine, volens nolens, intelectual public.

Banale, toate aceste observaţii? Nicidecum, dacă e să ne amintim de faimoasa frază a lui George Orwell: „am ajuns într-o asemenea situaţie încît a (re)afirma lucrurile cele mai evidente devine datoria oricărui om inteligent“.