E foarte cald aici, pe malul răsăritean
al Mediteranei; dar nici în New Jersey nu era mai blîndă
canicula cînd am plecat, acum cîteva zile. N-am apucat să
mă uit pe Internet la situaţia meteorologică a Bucureştilor;
oricîte grade ar indica însă termometrele, atmosfera
este probabil destul de încinsă în aceste zile de
alegeri locale şi de campionat european.
Mai este şi aniversarea evenimentelor
din iunie 1990, din Piaţa Universităţii. Cine se mai gîndeşte
astăzi la ele în afara celor care au fost implicaţi direct,
atunci? În acele zile, aveam la noi în vizită, în
Ţara Sfîntă, un bun prieten din România, care suferise
mult în anii de dinaintea Revoluţiei. Adică, mai exact
vorbind, avusese şi el momentele sale de răgaz şi poate chiar şi
de linişte şi satisfacţie, ca tot omul în acei ani; dar
aceste momente au fost plătite scump în ultimul deceniu
ceauşist.
Era medic şi, fiindcă era extrem de
inteligent şi de talentat, în ciuda originii sale
„nesănătoase“– tatăl fusese colonel, comandant al unui
regiment de geniu pe frontul de est –, a reuşit să rămînă
la un moment dat, pe la mijlocul anilor ’50, asistent la IMF-Cluj.
Apoi, a fost totuşi forţat să-şi abandoneze poziţia universitară
şi oraşul; s-a stabilit la Comăneşti şi a luat-o de la început.
În anii mai blînzi ai sfîrşitului regimului
Gheorghiu Dej, a redevenit cadru didactic la Tîrgu-Mureş. De
acolo a mai urcat o treaptă şi a fost numit profesor de anatomie la
Universitatea craioveană nou înfiinţată. Anatomia era
disciplina care îl pasiona, dar în fapt practica
chirurgia. Acolo a devenit o victimă a politicii locale, după ce
făcuse, probabil, avorturi ilegale unor doamne aparţinînd
clanurilor sus-puse, aflate în continuă bătălie pentru
putere în Isarlîcul lui I.D. Sîrbu. A stat în
închisoare, a cerut sa fie reabilitat, s-a angajat în
bătălii lipsite de speranţă cu forţe oculte, mult superioare
lui, şi a scăpat cu viaţă dintr-un accident rutier înscenat
aparent de acestea din urmă, în anii ’80.
După Revoluţie, am reluat legătura
întreruptă şi, în mai ’90, a venit să ne viziteze. A
fost o dublă experienţă: aceea a unui contact cu cineva care venea
dintr-o lume care nouă ni se părea aproape ireală şi aceea a
mărturiilor în direct, de la sursă, obţinute pe fundalul
unui fluviu de informaţii mediatice care ne inunda, literalmente, în
acele zile. Stăteam pe terasa apartamentului nostru, la poalele
Muntelui Măslinilor şi ascultam, puţin increduli, dar cu gura
căscată, poveştile lui. Seara, priveam împreună ştirile şi
eu îi traduceam; apoi, rămîneam pînă în
miez de noapte şi comentam cele văzute la televizor. Sau, mai bine
zis, el ne tălmăcea nouă cele văzute împreună.
Mi-am adus aminte de toate acestea
citind în Observator cultural de săptămîna trecută
articolele despre Piaţa Universităţii. Coincidenţa face ca în
aceste zile de arşiţă să citesc tocmai aici, la Haifa, jurnalul
literar al lui Paul Léautaud. Cum lucrez la cîteva
materiale legate de gîndirea existenţială a anilor
interbelici, mă concentrez asupra anilor ’20 şi ’30 din acest
jurnal, care îşi are începutul la data de 3 noiembrie
1893 şi se încheie cu cîteva zile înainte de
moartea autorului, la 17 februarie 1956. Ce legătură are acest
jurnal cu evenimentele din Piaţa Universităţii? În ciuda
faptului că este vorba de un „jurnal literar“, el este plin,
totuşi, şi de reflecţii politice. Cum ar fi putut să fie altfel?
Léautaud este mai întotdeauna cinic, mizantrop şi
egoist, dar, în acelaşi timp, şi foarte sincer şi
clarvăzător în aprecierile sale. Nu avea încredere în
revoluţionari şi revoluţii şi se întreba întotdeauna
ce s-ar întîmpla dacă evenimentele ar lua un alt curs
decît cel urmat de ele în mod „natural“. Şi eu cred
că una dintre misiunile esenţiale ale intelectualilor este aceea de
a pune mereu această întrebare. Desigur, răspunsul fiecăruia
va depinde de premisele sale, de ideologia pe care o îmbrăţişează
(explicit sau în mod subconştient), de caracterul său şi de
mulţi alţi factori; dar punerea problemei enunţate mai sus rămîne
un deziderat esenţial. Marea „trădare a intelectualilor“
secolului al XX-lea a constat în abandonarea scepticismului
bine temperat.
În jurnalul menţionat, găsim şi
un citat interesant din Malraux: intelectualii, spune acesta, au
adesea ceva în comun, în ciuda lucrurilor care-i despart.
Ceea ce-i uneşte, fie ei de dreapta sau de stînga, este
căutarea unor aspiraţii colective comune, les volontés, cum
le numeşte Malraux şi adaugă, pentru a-şi clarifica poziţia,
„car toute haute pensée, toute oeuvre d’art est une
possibilité infinie de réincarnation. Et le monde
séculaire ne peut prendre son sens que dans la volonté
présente des hommes“ (P. Léautaud, Journal
littéraire, Mercure de France, 1998). Într-o lume laică,
luarea de atitudine – atunci cînd este sinceră – este
echivalentă cu o reîncarnare a spiritului. Iar spiritul
acestei lumi se regăseşte în aspiraţiile cele mai puternic
resimţite, voite, ale celor din jur. A deveni „vocea“,
purtătorul de cuvînt al acestor voinţe colective este o
condiţie necesară, dar nu şi suficientă în ceea ce-l
priveşte pe intelectual: el trebuie, dacă nu să se identifice cu
chemarea lui Léautaud, „je ne donnerai rien de ma personne
pour aucune cause“ (ibidem), să rămînă cel puţin în
apropierea acestuia.
E vară şi e cald, foarte cald. La ora
cînd „Intersecţia“ va apărea, săptămîna viitoare,
Bucureştiul va fi mai (pre)ocupat ca oricînd, probabil, de
rezultatele alegerilor municipale şi de cele ale calificărilor în
Campionatul European de Fotbal. Comentariile intelectuale obosesc şi
cînd vremea e răcoroasă, darămite în zile de caniculă.
Ne vom opri deci să ne tragem puţin sufletul în săptămînile
care vin şi vom reveni, ca de obicei, la început de toamnă.
Haifa, 14 iunie 2008
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters