OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Fiindca Intersectiile precedente au fost putin cam didactice si uneori, poate, prea „teoretice“, voi incerca sa compensez printr-un articol de „practica“ a observatiei culturale. A aparut recent la Princeton University Press o cartulie cu un titlu foarte provocator, On Bullshit, semnata de un cunoscut – aici in America, cel putin – profesor de filozofie (etica), Harry G. Frankfurt. Atit titlul, cit si dimensiunile ei sint surprinzatoare: o serioasa editura universitara sa publice o carte – a unui nu mai putin serios profesor – cu un asemenea titlu? Astazi, cind hirtia este atit de scumpa si editurile (in toata lumea!) se lupta din rasputeri sa supravietuiasca, sa publici in volum un scurt eseu care nu se intinde pe mai mult de citeva zeci de pagini?

In ciuda dificultatii de a gasi un echivalent romanesc acestei expresii, atit de americane, caracterul universal al sintagmei si importanta eseului m-au determinat – in ciuda unei reticente instinctive impuse de titlu – sa-l fac cunoscut cititorilor Observatorului. Vreme de doua saptamini mi-am batut capul (si uneori si pe al altora) sa gasesc o traducere a cuvintului pe care sa pot sa o folosesc in scris. In singurul dictionar englez-roman pe care am reusit sa-l gasesc aici, cuvintul, asa cum era de asteptat, nu apare. Nu-i de mirare, deoarece nici in dictionarul Oxford al limbii engleze el nu apare decit in supliment. Autorul insusi marturiseste ca nu cunoaste echivalente in nici o alta limba. Nici eu. Raminem deci la original.

Conotatiile cuvintului contin intre altele pe cele de mistificare, farsa, impostura, vorbarie goala, sarlatanie, un fel de „prostii!“ sau „spalatura de creier!“ cind este folosit ca interjectie. Ceea ce il fascineaza pe venerabilul profesor de filozofie din Princeton este urmatorul paradox: in ciuda faptului ca nu stim exact ce inseamna, sintem constienti ca exista foarte mult bullshit in jurul nostru: „One of the most salient feature of our culture is that there is so much bullshit“. Si adauga imediat trei observatii foarte semnificative: toata lumea este constienta de acest fapt, fiecare isi aduce contributia sa personala si totusi, resemnati, acceptam cu totii aceasta situatie. La prima vedere lucrurile sint clare: daca toti sintem implicati, cum putem sa ne impotrivim? Cititorului din Romania, care isi poate inchipui ca fac aluzie la cu totul altceva, ii reamintesc ca este vorba despre o carte scrisa de un american, astazi, in America…

Indiferent cum definim conceptul in discutie, minciuna este unul din constituentele sale. Dar bullshiterul nu este un simplu mincinos. Acesta este mesajul lui Frankfurt. El este neglijent, lipsit de rigoare in gindire, si de sinceritate in actiunile sale. Mai curind deci, indiferent fata de adevar. Si fata de valorile morale. El ar reprezenta o versiune oarecum degenerata a scepticului (post)modern, care se bucura sa auda ca nu mai exista adevaruri absolute: „He does not reject the authority of the truth, as the liar does… he pays no attention to it at all“. In acest fel, bullshit-ul devine „un adversar mai inversunat al adevarului decit minciuna“! O concluzie extrem de importanta si extrem de actuala. In lumea care ne inconjoara, il intilnim adesea, atit in retorica politicienilor, cit si in discursul intelectual.

Singura modalitate de a-l contracara imi pare a fi disciplina unei gindiri riguroase. Nu una osificata, ofilita, searbada. Nu excluderea afectivului si practicarea fanatica a unui rationalism orb, ci o perpetua (re)punere in discutie a valorilor si a ideilor pe care le practicam, bazata pe „idei clare si distincte“ mereu cintarite insa in balanta lui Pascal. Prea abstract? Prea multe concepte demodate? Voi da un exemplu: am citit recent un articol in Cuvintul (articolul relua prelegerea lui Dan C. Mihailescu despre „generatia ’27“) care m-a dezamagit si mi-a lasat un gust amar. M-a dezamagit, fiindca am sperat sa aflu lucruri interesante de la un specialist in materie si nu le-am aflat. De unde insa gustul amar? – m-am intrebat dupa lectura articolului. Dupa ce l-am recitit, mi-am dat seama ca ceea ce ma frapase era structura sa oarecum ciudata. Un grup de judecati de valoare axiomatice, inghesuite una peste alta pe prima pagina, impuneau de la bun inceput o concluzie de nezdruncinat: generatia a fost geniala si ea reprezinta un model cultural chintesential. Spre deosebire de geometria lui Euclid, unde postulatele fac posibila demonstratia, aici axiomele („idei fixe“, cum le numea autorul insusi) se substituie demonstratiei.

Problema nu este daca sintem sau nu de accord cu DCM asupra valorii generatiei; problema este ca pe baza unor notiuni vagi (uneori chiar mai rau, lipsite de sens), precum „energie autoformativa“, „alchimie a eului“ sau „combustie a personalitatii“, nu se poate purta o discutie serioasa (nu voi continua aici argumentatia in acest sens, sper sa o fac mai pe-ndelete, in curind, in paginile Cuvintului). Este autorul constient ca aceasta structura a punerii in discutie face de fapt discutia imposibila? A vrut el mai curind sa se rafuiasca cu practicantii unui asa-zis „terorism ideologic preventiv“ decit sa explice de ce „miza culturala“ prevaleaza asupra celei politice cind e vorba de unii reprezentanti problematici ai generatiei? E greu de spus si, oricum, nu e aici locul sa intru in aceasta dezbatere.

Ceea ce vreau sa spun insa este ca, oricum ar sta lucrurile, un discurs neglijent, lipsit de rigoare intelectuala, chiar daca nu are intentia de a induce in eroare, este neprielnic (ca sa nu spun daunator!) unui dialog deschis a priori oricarei concluzii. Este, dupa definitia lui Frankfurt, bullshit.
Si nici argumentul sinceritatii, al fidelitatii fata de constiinta proprie nu ne salveaza. In finalul eseului sau, filozoful american constata ca individul (post)modern, „convins ca nu exista o esenta a realitatii care ar putea constitui adevarul ei, se dedica in intregime propriului sau adevar“. Dar „natura noastra proprie este s…t mult mai instabila s…t decit natura lucrurilor din afara noastra“. Si daca asa stau lucrurile, sinceritatea insasi nu este altceva decit bullshit…

Columbia, 7 aprilie 2005