OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Vidul ideatic“ (vezi editorialul din Observator cultural de săptămîna trecută) pare a se fi instalat, împreună cu fratele său geamăn, „vidul existenţial“, mai peste tot. „Ideatic“ se referă la ce gîndim, dar şi la modalităţile în care atît noi, cît şi înţelepţii tribului gîndim. „Existenţial“ înseamnă, în acest context, ceea ce trăim noi înşine, dar şi tot ceea ce percepem ca fiind desfăşurarea în cotidian a existenţelor celor care ne înconjoară: de la cei ai casei şi vecinii sau dascălii noştri şi pînă la politicienii care (nu) ne reprezintă. Adică, realitatea imediată, în cel mai nemijlocit sens al ei. Cînd într-o societate există idei şi idealuri comune, vidul se retrage pentru a face loc unui plin al fricţiunilor şi al confruntărilor creatoare.

 

Este însă posibilă, într-adevăr, o situaţie în care vidul să devină predominant, într-atît încît să domine lumea în care trăim? Nu cred. Pe de altă parte, e foarte posibil însă ca o situaţie în care sentimentul faptului de a trăi într-un vid aproape total să se impună la un moment dat simţurilor şi gîndirii. Lipsa unor criterii ferme, acceptabile pentru grupuri largi ale societăţii, duce la o situaţie în care suspiciunea devine generalizată şi acuzele reciproce de impostură tind să înlocuiască orice dialog. Dezbaterea politică se transformă într-o cacofonie a vorbelor goale, iar cea pe teme culturale devine simplă trăncăneală. Să fie oare aceasta o fatalitate, o maladie cronică a perioadei de tranziţie care nu se mai termină? Ceea ce nu reuşesc să înţeleg eu este prevalenţa unui pesimism care pare să fi cuprins mai toate păturile sociale şi grupurile de vîrstă: totul e strîmb, nimic nu poate fi schimbat. Douăzeci de ani după decembrie ’89, lozinca generaţiei pare a fi devenit acel „plus ça change, plus c’est la même chose“ al francezilor. Resemnarea absolută.

 

Ce-i de făcut (nici o aluzie la Cernisevschi!)? S-ar putea ca soluţia să fie, în principiu, simplă: „vidul ideatic“ va trebui înlocuit cu opusul său, „plinul ideatic“. În acelaşi moment, corolarele primului, menţionate mai sus, se vor transforma în opusurile lor: demagogia va fi înlocuită cu argumentaţia serioasă şi bine susţinută, populismul, cu un discurs al adevărului, fie el oricît de crud şi greu de acceptat, iar amatorismul se va transforma în profesionalism. Aparent, metoda funcţionează: acesta din urmă, împreună cu argumentaţia serioasă, există. Dacă privim cu atenţie, îl găsim nu rareori în reviste, în cărţi, în universităţi. Poate nu în măsura în care am dori, poate nu atît de frecvent ca şi în culturile înspre care ne îndreptăm privirile cu admiraţie (sau nostalgie), dar, fără îndoială, argumentaţia serioasă este (uneori, adesea?) discernabilă. Chiar şi în media electronică şi în jurnalism. Trebuie să ţinem cont însă şi de „spiritul timpului“: un discurs politic ancorat în realităţi „adevărate“ a devenit imposibil în lumea postmodernă din care am izgonit „adevărurile“ universal acceptate. Au rămas doar adevăruri locale, parţiale, interese de grup, de clan, de clasă, de castă; toată lumea are dreptate şi, în acelaşi timp, nimeni nu are dreptate. Se poate imagina un Zeitgeist care să-l înlocuiască pe cel prezent?

 

În lumea plinului ideatic, impostura dispare, şi trăncăneala la fel. Descopăr o singură dificultate în urma acestei miraculoase schimbări de sistem de coordonate (cum spunem noi, fizicienii), care, la prima vedere, pare a rezolva toate problemele: ce se va întîmpla cu stupiditatea în urma acestui procedeu? Aceasta pare a rămîne o invariantă a miraculoasei transformări propuse mai sus. Cu ce ar putea fi înlocuită stupiditatea? Sau prostia omenească? Sau lăcomia? Sau răutatea, pur şi simplu? Toate acestea par a fi „calităţi“ afective care marchează individul, şi este rostul educaţiei, al culturii şi al religiei de a elimina, în domeniul colectiv, efectele nocive ale acestor deficienţe umane. Aşa e, doar că educaţia este făcută de părinţi, de învăţători şi de profesori, cultura, de intelectuali şi de universitari, religia este propovăduită de clerici şi administrată de funcţionari ecleziastici. Deci, de individualităţi mereu ameninţate de pericolul de a deveni prizoniere ale prostiei omeneşti, de a fi tentate de lăcomie sau ademenite de rău şi de răutate. Aici se închide cercul vicios: trecerea de la vid la plinul ideatic se poate face doar printr-o transformare profundă în plan individual, iar scara la care se măsoară o asemenea transformare este (cel puţin) de ordinul vieţii unei generaţii.

 

Este foarte greu să-ţi stăpîneşti impulsurile, oricît de înţelept ai fi. E greu să păstrezi un comportament decent la supărare, să practici un discurs cumpătat cînd eşti contrazis, să fii gata să vezi şi dificultăţile şi/sau interesele celuilalt, în decursul unei dispute. Un proverb în limba ebraică spune că adevăratul erou este acela care ştie, cînd este provocat, să împlinească tocmai acest deziderat al răspunsului cumpătat. Mă gîndesc (cu tristeţe) la cazul unei mari personalităţi culturale româneşti care a crezut, întreaga sa viaţă, că rolul omului pe pămînt este să „rodească“ şi care s-a străduit – şi a reuşit! –, în cele mai dificile momente ale vieţii sale, să nu se îndepărteze de această misiune nobilă. Ajuns acum la un conflict în plan cultural, uimeşte prin vehemenţa verbală cu care şi-a atacat preopinentul. Ar fi multe cazuri similare care ar putea fi analizate din această perspectivă, dar va trebui să ne oprim aici.