Nu este pentru prima dată cînd mînia zeilor se abate asupra
Greciei moderne. Adevărul este că, de la începutul secolului trecut şi pînă în
zilele noastre, Elada a cunoscut adesea momente de instabilitate şi de criză
economică, socială sau politică, decît pace şi prosperitate. În România, ceea
ce se întîmplă în Grecia ar trebui să stîrnească un oarecare interes, nu doar
din cauza proximităţii geografice, ci mai degrabă deoarece situaţia
geopolitică, anumite structuri sociale şi tendinţe care se manifestă în
societatea elenă sînt asemănătoare celor din zona Carpaţilor. Şi apoi, între
cele două ţări a existat, în decursul secolelor, un contact permanent, fie prin
legături comerciale şi interese politice comune, fie datorate unor contingente
istorice care au adus cele două populaţii în contact. În istoria recentă, mă
gîndesc la prezenţa masivă în România a refugiaţilor greci, în anii care au
urmat celui de-al Doilea Război Mondial şi instaurării regimului comunist în
România.
Despre legăturile cu Grecia aflam cînd eram copii din
manualele de istorie şi de la Eminescu. Era, totuşi, greu de reconciliat
imaginea pe care o aveam citind legendele Olimpului şi, mai apoi, urmărind cu
răsuflarea tăiată aventurile argonauţilor sau peregrinările lui Ulise, cu
impresia lăsată de rolul jucat de fanarioţi în istoria Principatelor sau de
cîte o interjecţie xenofobă, surprinsă pe ici, pe colo, în discursul adulţilor.
La începutul anilor ’50, au ajuns în ţară mulţi refugiaţi în urma războiului
civil din Grecia: după ruptura cu Tito, Stalin, preocupat de nou creata alianţă
turco-americană, a încercat să ajungă la Marea Mediterană prin Grecia. O
mişcare populară, bazată pe revendicările unei populaţii în majoritatea ei
rurală, rămasă oarecum pe „tuşa istoriei“ dupăPrimul Război Mondial, a fost manevrată în direcţia unei revoluţii
comuniste care s-a ciocnit de opoziţia fermă a unei burghezii liberale
susţinute, spre deosebire de cazul estului Europei, de puterile occidentale, în
special de Statele Unite (dar şi de Anglia care, la acea vreme, mai avea încă
interese semnificative în spaţiul mediteranean).
Aşa s-a făcut că, la şcoală, au început să apară copii cu
nume ciudate, precum Yannis sau Demetrios, iar în librării, cărţi ale unor
scriitori şi poeţi cu nume nu mai puţin ciudate. Pe mine m-a atras numele lui
Yannis Ritsos.
Mi-e greu astăzi să-mi amintesc poemele care m-au impresionat
atunci; l-am citit şi recitit pe Ritsos de-a lungul anilor şi probabil că
poemele al căror ecou îl resimt şi astăzi, au fost citite mult mai recent. Ceea
ce-mi amintesc, însă, clar este sentimentul că acest poet comunist scria poezii
foarte diferite de cele pe care le învăţam pe atunci la şcoală. Cum putea fi
Yannis Ritsos comunist? Un poem ca, spre exemplu, cel intitulat Dezamăgirea
Penelopei, dovedeşte o sensibilitate şi o acuitate psihologică excepţională.
Nici cea mai mică urmă de gîndire doctrinară, ideologică, în acest poem
splendid. În general, ceea ce surprinde, în toată opera poetică a lui Yannis
Ritsos, este libertatea totală a frazei şi a gîndului. Şi totuşi nu pot să nu
mă întreb ce i-ar fi spus acelaşi poet Annei Ahmatova, dacă ar fi avut prilejul
să o întîlnească în 1948, după faimosul discurs al lui Jdanov? Grecia a mai
traversat momente grele în anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut: apoi lucrurile
au intrat pe un nou făgaş, după căderea dictaturii militare, în 1974 – cel
puţin aşa părea privind lucrurile din afară –, şi, vreme de cîteva decenii, s-a
lăsat liniştea. Turismul prospera în insulele din Mediterană, Atena devenise
preferata acestei noi internaţionale a celor care nu-şi găsesc liniştea pe
meleagurile lor şi care caută cu febrilitate monumente istorice şi vestigii
culturale pe tărîmurile altora. Pînă cînd, după cîteva mici convulsii economice
şi sociale, în anii care au precedat Olimpiada găzduită de Grecia în 2004, a
venit „cutremurul“ care a culminat cu recenta criză economică şi care are, s-ar
părea, potenţialul de a afecta întreaga Europă.
Situaţia Greciei este gravă deoarece sectorul guvernamental
domină economia ţării, populaţia, în mare parte rurală, practică o agricultură
artizanală care necesită subsidii enorme pentru a se menţine pe linia de
plutire, în contextul european, şi fiindcă o corupţie endemică împiedică buna
funcţionare a sistemului financiar (printre altele, evaziunea fiscală este
monedă curentă în Grecia). Sună cunoscut, nu-i aşa? În timp ce regulile
Comunităţii Europene cer ca deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB,
Grecia a ajuns la mai mult de 12% (şi, pentru a agrava şi mai mult situaţia, a
ţinut acest fapt ascuns vreme de ani de zile). Pentru a primi ajutoare de la
partenerii europeni, prim-ministrul George Papandreou s-a angajat să reducă
deficitul la limita europeană pînă în 2012, misiune practic imposibilă.
Imposibilă deoarece, pentru a o realiza, o disciplină fiscală şi o austeritate
greu de suportat ar trebui impuse unei societăţi total nepregătite să facă faţă
unor astfel derigori; mai grav,
structurile politice actuale nu corespund cerinţelor impuse de criza economică.
Rezultatul este o profundă criză pe cale de a se declanşa în domeniul
socialului: cum se va manifesta aceasta, rămîne marea întrebare. E, oare,
posibilă o situaţie în care violenţa unor simple proteste sindicale să
declanşeze manifestaţii şi excese greu de controlat? E de conceput un război
civil sau o lovitură de stat militară într-o ţară membră a Uniunii Europene,
astăzi?
Greu de răspuns la asemenea întrebări. Profeţia e o meserie
riscantă. Simpatiile socialiste, care l-au adus la putere în urmă cu cîteva luni
pe Papandreou, sînt adînc înrădăcinate în etosul Greciei contemporane. Dar şi
memoria amară a marilor bătălii duse în numele luptei de clasă este prezentă în
imaginarul colectiv. Nu Yannis Ritsos, ci un alt poet contemporan, cu simpatii
de stînga cunoscute, Pablo Neruda, a introdus, într-un poem plin de avînt
revoluţionar, un subtil avertisment: „Dintre toate personalităţile multiple,
adunate în mine, adunate în noi/ nu mă pot decide asupra uneia în mod deosebit…
Cînd toate aparenţele indică un eu inteligent şi raţional/nebunul ascuns în
mine se impune şi se strecoară în discursul meu…“ (t. m. Pablo Neruda, We are
many). Rămîne să sperăm că acest adevăr, şi nu sectarismul luptei de clasă îi
va ghida pe greci în lunile care vin.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters