OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Foarte interesant dosarul Hannah Arendt din Observator cultural de săptămîna trecută; folosesc ocazia pentru a dedica – post festum – „intersecţia“ de mai jos cîtorva observaţii legate de această autoare, într-adevăr, greu de definit: a fost marea doamnă a lumii intelectuale postbelice (atît în America, cît şi în Europa), filozof, sociolog, antropolog, istoric sau doar un foarte sofisticat „reporter cultural“? Hannah Arendt a refuzat întreaga sa viaţă să se considere filosof; prefera să se prezinte mai degrabă ca „teoretician al politicii“. Dar Condiţia umană (publicată în 1960 în Germania cu titlul Vita Activa) este totuşi o lucrare de filozofie sau, în orice caz, un tratat de „filozofie politică“. Originile totalitarismului (1951) – operă perenă cum bine observă Michael Shafir în articolul său, „Actualitatea Originilor totalitarismului“ – este mai eclectică şi, prin urmare, mai greu de clasificat. Eichmann la Ierusalim, subintitulat „raport asupra banalităţii răului“, a făcut autoarea cunoscută şi în afara cercurilor intelectuale şi universitare.

 

Dincolo însă de discuţia despre legătura dintre actualitatea unei opere şi perenitatea ei, mi se pare important să observ că multe dintre cele trăite şi scrise de Hannah Arendt se dovedesc a fi foarte relevante şi interesante în contextul românesc contemporan: aproximativ de aceeaşi vîrstă cu Mircea Eliade şi Mihail Sebastian (Hannah Arendt s-a născut în 1906), a fost şi ea ghidată – fascinată poate ar fi cuvîntul potrivit – de un filozof care a învăţat o întreagă generaţie să regîndească esenţa reflecţiei filozofice şi a rămas puternic ataşată (îndrăgostită?) de el. Şi asta, în ciuda faptului că în cele din urmă acesta a respins-o în 1933 nu mai puţin brutal decît a făcut-o Nae Ionescu cu Sebastian, un an mai tîrziu. Într-un articol scris cu prilejul aniversării lui Heidegger („Martin Heidegger at Eighty“, The New York Review of Books, October 1971), Arendt descria atmosfera începutului anilor ‘20 la Marburg, în cuvinte care ni-l reamintesc pe Eliade sau, mai recent, pe Mihai Şora: „Gîndirea a devenit din nou vie; filozofia pe care o credeam moartă ne vorbeşte din nou într-un fel cu totul diferit de acela obişnuit (în lumea universitară)… Avem o călăuză; vom putea poate să învăţăm din nou să gîndim“.

 

Cu toate că ideile expuse în cartea ei despre originile totalitarismului sunt diferite de cele al unui Ernst Nolte sau François Furet, în volumul care rezumă faimoasa lor controversă (Despre fascism şi comunism), acesta din urmă o menţionează pe Hannah Arendt ca fiind o autoritate în domeniu. E important de subliniat faptul că, în lucrarea ei, autoarea scoate în evidenţă caracterul unic al regimului totalitar şi accentuează (pe drept sau pe nedrept) faptul că acest fenomen singular a apărut într-un mod surprinzător şi total imprevizibil într-o lume construită în întregime pe principii iluministe. Istoria, susţine Arendt, nu este deterministă, o desfăşurare dominată de „necesitate“: „Convingerea că tot ce se întîmplă pe pămînt trebuie să fie înţeles de om poate duce la interpretarea istoriei prin locuri comune. Înţelegerea nu înseamnă negarea ultragiului la adresa raţiunii, deducţia unor evoluţii fără precedent din precedente existente…“ (Originile totalitarismului, prefaţă la prima ediţie). Dincolo de principiile teoretice care stau la baza gîndirii filozofice a autoarei, întîlnim la fiecare pas propoziţii de o actualitate surprinzătoare; vorbind despre esenţa totalitarismului, de exemplu, Arendt scrie: „…în ţările totalitare, propaganda şi teroarea reprezintă două feţe ale aceleiaşi monede. Acest lucru e doar în parte adevărat. Oriunde totalitarismul deţine controlul absolut, el înlocuieşte propaganda cu îndoctrinarea şi foloseşte violenţa nu atît pentru a-i speria pe oameni (lucrul acesta se face doar în fazele iniţiale, cînd mai există încă opoziţia politică), cît pentru a realiza constant doctrinele sale ideologice şi minciunile sale practice.“ Sau observaţia plină de subtilitate: „numai plebea şi elita pot fi atrase de dezlănţuirea totalitarismului; masele trebuie să fie cîştigate prin propagandă“.

 

Hannah Arendt a ajuns, cred, la filozofia politică, încercînd să înţeleagă ceea ce i s-a întîmplat ei înseşi (Ruxandra Demetrescu vorbeşte despre o autoare care îşi caută „mereu locul în lume, între pasiunea pentru filozofie şi angajamentul politic“). Arendt a pornit-o înspre filozofie, l-a intîlnit pe Heidegger înainte de a împlini 18 ani şi s-a îndrăgostit de filozof, de om. S-a vorbit mult despre această poveste de dragoste, mai cu seamă după ce s-au publicat scrisorile pe care filozoful i le-a adresat în anii ‘20. Toate nuanţele erosului discutate de Platon au fost implicate în această relaţie (Iulia Deleanu vorbeşte despre acest subiect într-un context mai larg, în care este introdus şi Karl Jaspers; vezi şi primul capitol al cărţii lui Mark Lilla, Spiritul nesăbuit – intelectualii în politică, apărută în traducere românească la Polirom), dar ceea ce îmi pare semnificativ în contextul discuţiei noastre este faptul că ruptura profundă care s-a produs între cei doi a fost determinată de evenimente politice externe protagoniştilor mai curînd decît de dinamica relaţiilor interpersonale. Mai mult, tînara studentă care pregătea o teză despre conceptul de „dragoste“ la Sfîntul Toma de Aquino (pe care o va susţine mai tîrziu sub îndrumarea lui Karl Jaspers) va trebui să-şi explice virajul înspre naţional-socialism al aceluia care a învăţat-o să fie liberă şi autentică în propria ei gîndire…