Zilele acestea de toamnă par a fi
desprinse dintr-un tablou al Apocalipsei. Sistemele financiare ale
capitalismului multilateral dezvoltat, din America de Nord şi pînă
în Japonia, din Canada şi pînă în Islanda, par a
se prăbuşi ca nişte castele de nisip şi nimeni nu pare a fi în
stare să oprească degringolada. Sume astronomice sînt oferite
balaurului dezlănţuit, dar acesta pare a le ignora; experţii îşi
dau mereu cu părerea, politicienii sînt gata să facă toate
compromisurile deja bine cunoscute şi să inventeze chiar şi unele
noi – de neimaginat pînă deunăzi –, oamenii de rînd
sînt gata să urce pe baricade virtuale. Fără rezultate
vizibile. Cel puţin pînă acum.
Au întrecut, într-adevăr,
reprezentanţii marii finanţe toate limitele rezonabilului, atunci
cînd au inundat pieţele cu pachete de obligaţii bazate pe
împrumuturi fără acoperire? Erau oare aceşti
superspecialişti ai economiei de piaţă lipsiţi de o înţelegere
minimă a consecinţelor posibile, atunci cînd se angajau
într-un fel de joc al „piramidei“ sau, dimpotrivă, perfect
conştienţi de pericolele implicate în aceste activităţi, au
rămas total nepăsători faţă de ele? Hybris sau prostie omenească
de felul cel mai comun?
Mulţi cer acum capetele celor
implicaţi în scandalul financiar mondial. Cel puţin aici, în
America. Comentatorii politici, mai cu seamă cei din media
electronică, se plîng că au fost trădaţi de politicienii
care nu le-au atras atenţia la timp asupra pericolelor care pîndeau
speculaţiile desfrînate practicate de Wall Street. Pe de altă
parte, politicienii se acuză unii pe alţii: liberalii îi
acuză pe conservatorii care, în numele unui laissez-faire fără
de limite, au permis explozia. Conservatorii îi acuză pe
liberali că au împins sistemul înspre prăpastie prin
ideologia egalitară înscrisă în programul lor politic.
Prea mulţi oameni lipsiţi de mijloace au primit cu prea mare
usurinţă împrumuturi pentru a realiza visul american: acela
de a avea propria lor casă. Şi dreptul de a cheltui mai mult decît
pot să-şi permită.
Dar „omul de rînd“? Se pare
că, într-o criză de asemenea proporţii, devenim cu toţii,
cu mici excepţii, „oameni de rînd“. Iată o situaţie în
care deosebirile dintre păturile sociale şi diversele grupări
culturale par a se destrăma: un profesor de liceu îşi pierde
micile economii, la fel ca şi proprietarul băcăniei de la colţ de
stradă, actorul de teatru sau funcţionarul public. Intelectualul,
fie el universitar, critic, scriitor, artist plastic, om de ştiinţă
sau… comentator politic, este la fel de descumpănit ca şi „omul
de rînd“, în încercările sale de a înţelege
ceea ce se întîmplă sau de a prezice ur-mările unor
evenimente de o amploare globală şi care se succed într-un
ritm uluitor. Iată cel puţin un motiv pentru a nu-l mai ataca fără
rost pe sărmanul intelectual, aşa cum a făcut-o Paul Johnson
într-un fragment reluat de revista noastră acum două
săptămîni: „Se simte astăzi… o tendinţă tot mai
accentuată în rîndul oamenilor obişnuiţi de a pune în
discuţie drepturile universitarilor, ale scriitorilor şi ale
filozofilor, oricît ar fi ei de eminenţi, de a ne spune cum să
ne purtăm şi cum să ne organizăm viaţa“.
Într-un alt articol publicat în
acelaşi număr, „Paul Goma – fragmente de portret aniversar“,
patetic în conţinutul său şi de-a dreptul jalnic în
stilul argumentaţiei sale, autorul, ca şi cum ar fi vrut să
compenseze resentimentul antiintelectual exprimat mai sus, ne aduce
la cunoştinţă faptul că, „în lipsa simbolurilor
naţionale, mulţimile alcătuiesc gloate asociate sub imperiul
ameninţării“! Din această situaţie, scrie domnul Cangeopol,
sîntem salvaţi de… intelectuali, probabil fiindcă „mesajul
genetic (?) al unei naţiuni se află în opera marilor
creatori“. Din păcate, nici critica înăcrită şi nici cea
bombastică nu ne vor salva din marasmul în care ne aflăm…
Nu cred că e cazul să intrăm, aici
şi acum, într-un labirint al definiţiilor şi al
argumentărilor savante. Unul dintre întemeietorii
modernităţii, Diderot, definea acum mai bine de două secole
misiunea intelectualului, într-un mod clar şi concis: „Il
faut tout examiner, tout remuer sans exception et sans ménagement“.
Intelectual adevărat este acela care e gata să examineze orice fapt
sau act, orice gînd sau evidenţă, să pună totul în
discuţie, fără excepţie şi fără nici o înclinare înspre
compromisul facil. Un intelectual onest se întreabă însă
astăzi dacă mai poate, oare, ea/el să examineze şi să înţeleagă
implicaţiile şi nuanţele a ceea ce se petrece în jurul
ei/lui? Ce înţelege cel chemat să păstreze „mesajul
genetic al naţiunii“, intelectualul ale cărui „verdicte
depreciatoare la adresa liderilor politici şi a evenimentelor
importante“ trebuie să le ignorăm, din cele ce se petrec în
jurul lui, în domeniul financiar, spre exemplu? Cum va şti el
să evalueze riscurile sociale şi politice introduse de noua
realitate economică?
Modelele care au stat la baza
speculaţiilor financiare ale ultimului deceniu îşi au
rădăcinile în teorii matematice şi în modele care au
explicat procese fizice complexe, transpuse într-un context
diferit de cel al ştiinţelor „tari“. Stocasticitatea se
întîlneşte aici cu haosul deterministic, schimbările de
fază cu procesele turbulente; percolaţie, fluctuaţii, distribuţii
etc. devin termeni curenţi în economie şi osatura matematică
ce a permis înţelegerea lor în ştiinţele naturii este
folosită pentru a modela noile instrumente economice şi
modalitaţile lor de comportament pe piaţa liberă. Desigur, autorii
acestor modele nu sînt nici naivi, nici inconştienţi;
riscurile implicate au fost luate în considerare. În anul
2007, Consiliul Naţional al Cercetării (The National Research
Council of the National Academies) din SUA a publicat, de exemplu, un
volum intitulat New Directions for Understanding Systemic Risk. Prima
propoziţie a prefeţei este explicită: „Guarding against systemic
risk in the financial system is a key undertaking for central banks“.
Concluzia acestui efort colectiv este şi ea foarte clară, „complex
systems abound and many different disciplines are concerned with
understanding catastrophic change in such systems“. Evident,
sistemul financiar este un sistem complex. Este evident, de asemenea,
că cei implicaţi au fost conştienţi de riscurile implicate, dar
au crezut, în acelaşi timp, că au descoperit modalităţi de
a le evalua într-un mod corect.
În acest punct al
discuţiei, se deschid în faţa noastră, într-o primă
aproximaţie, două posibilităţi: una este aceea că riscul a fost
evaluat corect de către creatorii modelelor, dar cei responsabili de
implementarea lor în realitatea concretă a pieţei au ignorat
domeniile de validitate ale teoriei. A doua posibilitate este că
modelele nu au fost suficient de bine puse la punct şi, în
ciuda acestui fapt, cei aflaţi la cîrmă au luat hotărîrea
greşită de a le utiliza totuşi. Hybris sau prostie omenească?
Dacă în săptămînile care
vor veni, o catastrofă de altă natură – Doamne fereşte! – nu
o va înlocui pe cea discutată mai sus, vom continua discuţia.
Columbia, 12 octombrie 2008
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters