OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In „intersectia“ trecuta am pus intrebarea „de ce sint uitati uitatii“ si, in cazul specific pe care l-am ales ca ilustrare, am ajuns la concluzia ca o incompatibilitate fundamentala a operei, atit structurala, cit si de stil, cu „spiritul timpului“ poate explica uitarea. Dinamica aparitiei noului presupune insa intotdeauna o reactie la ceva care se cere a fi depasit, astfel incit incompatibilitatea pare a fi o conditie necesara, dar nu si suficienta, a uitarii. Adevarul este ca uitarea unui autor induce o tristete insotita de jena sau chiar de un sentiment de vinovatie (mai ales daca descoperim in noi insine afinitati fata de autorul respectiv). Fiindca este vorba nu numai de un „autor“, ci si de un om. Pe de alta parte, in activitatile noastre de fiecare zi, uitam mereu idei pe care le-am intrezarit, renuntam la constructii intelectuale daca ele se dovedesc a fi nesatisfacatoare.

Numai poetii au privilegiul de a se reintoarce si de a perfectiona idei si imagini care, odata intrevazute, nu-i mai parasesc.
Specialistii in neurofiziologie spun ca, in activitatile noastre cerebrale, folosim doar o mica parte din potentialul neuronal; am putea inregistra si pastra toate ideile care ne-au trecut vreodata prin cap, dar nu o facem. Poate fiindca, daca am proceda in acest fel, ne-am invirti prea mult in jurul acelorasi idei, am fi mai putin disponibili si deschisi inspre nou. S-ar putea ca asa sa stea lucrurile si in acea „super-activitate“ a unei multitudini de gindiri individuale integrate pe scala larga a colectivitatii numita uneori „gindirea colectivã“, alteori pur si simplu cultura (nu sint sigur, dar cred ca la acest concept se refera H.-R. Patapievici cind vorbeste despre „gindirea publica“).

Uitarea, ca fenomen „natural“, poate fi deci benefica; daca in cazul individului a uita o idee inseamna a o condamna definitiv, pe scara colectiva a culturii, ideile se pastreaza intr-un fel de memorie virtuala (cum ar spune specialistii in calculatoare).
Ideile uitate sint depozitate si pastrate pentru a fi resuscitate mai tirziu, daca si cind cineva va gasi de cuviinta sa o faca. Cultura este o memorie gigantica, care genereaza, claseaza si permite re-actualizarea unor idei dezvoltate in cadrul ei. Introducerea Schitei pentru istoria lui cum este cu putinta ceva nou a lui Constantin Noica incepe cu observatia: „Adevarata dezamagire pe care ar trebui s-o dea, celui ce o cerceteaza, istoria filozofiei – e mai putin de-a nu putea desprinde ceva sigur din ea: e
de-a nu putea pastra totul“. Care sint criteriile depozitarii in memoria virtuala si care ar fi motivele (re)actualizarii?

Fiindca zilele acestea se vorbeste mult despre Blaga – din pacate, nu in contextul unei dezbateri filozofice intre curente de opinie divergente apartinind insa toate „culturii publice“, ci in acela al „scandalului salii de gimnastica din Lancram“ –, ma voi referi aici, pe scurt, la poetul-filozof uitat (ca filozof), dar implicat intr-o trista actualitate… politica. Intr-un anumit sens, se poate spune ca si Blaga a fost un „antimodern“: incercarea de a construi un sistem care sa includa toate aspectele gindirii filozofice intr-o secventa coerenta, explicarea diverselor sectoare ale gindirii dupa un criteriu unificator sint „acuze“ care il trimit pe autor in regiunile sumbre ale memoriei virtuale. Se poate adauga adjectivul „dogmatic“ la „antimodern“, asa cum am facut-o cu Papini in „Intersectia“ trecuta? In acest caz, raspunsul este mai greu de dat: Blaga nu s-a sfiit sa foloseasca in mod pozitiv termenul (dogmatic) si i-a dat chiar intelesuri noi. Blaga nu s-a temut, intr-o lume dominata deja de conceptele de dialectica si existentialism, sa foloseasca in mod creator conceptul de dogma. Si totusi, el a ramas deschis fata de stiinta, chiar daca o percepea ca fiind radical diferita, prin metoda ei de cunoastere, de filozofie. Fiind insa si poet, Blaga putea sa-si permita aceasta ambiguitate: ceea ce-l aducea in contact cu alte forme de gindire, ceea ce-l „deschidea“ inspre alte „coordonate stilistice“ era permanenta convietuire a gindirii sale filozofice cu poezia.

Posteritatea poate sa gindeasca altfel. Ea este cea care redefineste problemele esentiale si rescrie prioritatile. Ea poate sa decida ca nu exista probleme „esentiale“, ci doar puncte de vedere in cadrul carora anumite probleme sau idei au prioritate. Aceste puncte de vedere au la baza interese diverse care, la rindul lor, pot fi inradacinate in politic, economic, social, religios sau estetic. Fiecare astfel de radacina-traseu isi creeaza propria filozofie, propriul weltanschauung si fiecare este acceptata ca fiind legitima. E greu sa negam legitimitatea unui asemenea punct de vedere, aici si acum. Dar si in postmodernitatea noastra fragmentarizata descoperim in interiorul fiecarui sistem „particular“ legi interne care ii asigura coerenta si in virtutea carora sistemul in cauza este folosit la intelegerea – chiar si partiala – a lumii in care traim. Si aici, ideea ca exista o „corola de minuni a lumii“ este acceptabila, precum acceptabila trebuie sa fie si premisa ca gindirea stiintifica, filozofica, religioasa, inter sau intra-culturala, nu trebuie, in mod necesar, sa o distruga.

Suspiciunea fata de introducerea unor idei „nepotrivite“ dintr-un domeniu al gindirii in altul, amalgamarea nelegitima a unor specii culturale nu este specifica Romaniei si nu este noua. In Franta eliberata de pozitivismul lui Comte si in intregime cucerita cu aproape o suta de ani in urma de vitalismul lui Bergson, Lévy-Bruhl – care se voia sociolog, si nu filozof – si-a reamintit de un ginditor „anti-modernist“ par exellence precum germanul Jacobi si a integrat unele dintre ideile acestuia in discursul sau antropologic; rezultatul a fost o marginalizare a sa ca sociolog si antropolog, si asta nu numai dupa aparitia lui Lévi-Strauss si a structuralismului. In anii sai de glorie – sfirsitul anilor treizeci ai secolului trecut –, Lévy-Bruhl ii interzicea lui Benjamine Fondane sa-l considere „filozof“. Si acolo, atunci, cultura publica arata ca o „maioneza taiata“.

Columbia, 4 iulie 2005