OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu pot sa ma despart de acest subiect fara sa ma refer si la citeva din cazurile faimoase din domeniul literaturii. Ma intrebam, deloc retoric, in prima interventie pe aceasta tema (la sfirsitul lunii octombrie), de ce vor fi fost inclusi pe aceasta lista a cenzuratilor si a autorilor pusi pe liste de interdictie autori precum Mark Twain sau Walt Whitman. Dar nedumerirea mea a crescut si mai mult, si impreuna cu ea si curiozitatea, cind am descoperit recent o carte intitulata 120 Banned Books, scrisa de Nicholas J. Karolides, profesor la Universitatea din Wisconsin, impreuna cu Margaret Bald si Dawn B. Sova (Checkmark Books, New York, 2005; amabilul domn Roger, managerul librariei din incinta universitatii, vazind ca ma intorc mereu la standul cartilor „interzise“, mi-a atras atentia asupra ei).

Am regasit in ea, desigur, toate numele pomenite in ultimele doua intersectii: la care s-au mai adaugat si unele pe care, la drept vorbind, n-am fost deloc surprins sa le intilnesc in acest context: Pasternak si Soljenitin, Giordano Bruno si Martin Luter. M-a surprins insa sa gasesc printre cele o suta si douazeci de carti mentionate titluri si autori precum Suferintele tinarului Werther de Goethe sau Tragedia americana a lui Theodore Dreiser. Ambele au fost traduse si publicate in Romania „socialista“; daca cenzura anilor cincizeci le-a acceptat, ce putea fi (de) interzis in ele? Mi-am indreptat asadar de indata atentia asupra lor, si doar mai tirziu m-am intors sa aflu ce putea fi interzis in Harry Potter and the Sorcerer’s Stone sau de ce s-ar fi aflat un autor ca (teologul) Hans Küng inclus si el in aceasta carte.

Citind in ce imprejurari au fost „interzise“ cartile mentionate mai sus, am realizat ca termenii in care purtam aceasta discutie trebuie sa fie definiti cu multa atentie, ca folosirea cuvintelor „cenzura“ si „interdictie“ trebuie nuantata si, in acelasi timp, semnificatia lor judecata in context. Au existat interdictii mari si severe. Interdictii care au durat secole si unele care au fost doar circumstantiale, legate de anumite evenimente si care au disparut apoi in scurt timp, fara urma si fara consecinte. Desigur, in planul principiilor, aceste observatii nu schimba cu nimic fondul discutiei: intrebarea esentiala ramine aceea legata de dreptul de a exprima ceea ce ai pe suflet, ceea ce crezi sincer, ceea ce reprezinta in adincul individului un adevar neintinat de interese sau de imprejurari. Raspunsul la intrebare este clar si raspicat: acesta este un drept fundamental care trebuie respectat dincolo si mai presus de orice circumstanta istorica, ucaz politic sau imperativ religios. In planul actiunii insa, putem (si trebuie) sa luam in considerare „realitatea imediata“.

Cenzura si interdictia nu pot fi justificate – cu exceptia situatiei in care idei exprimate in public pot sa ucida oameni nevinovati si neimplicati in contextul acelor idei –, dar consecintele ideilor exprimate pot fi discutate, si ceea ce poate fi discutat de asemenea, si cu mare atentie chiar, este argumentul adus in favoarea cenzurii si a interdictiei.
Cel mai bun exemplu pentru a ilustra dilemele expuse mai sus este intr-adevar povestea romanului de debut al lui Goethe. Multi ani dupa publicarea cartii, autorul recunostea ca aceasta confesiune, care i-a luat o piatra de pe inima si l-a salvat ca individ, a devenit o povara si un chin pentru multi altii. Mai bine de zece ani dupa publicarea cartii, Goethe a modificat-o pe alocuri si a introdus chiar un avertisment adresat tinerilor cititori, in care le cerea sa gaseasca mai degraba consolare in suferintele eroului sau decit sa incerce sa-i urmeze calea.

Cartea, care devenise atit de faimoasa incit portretele lui Werther si Lotte erau imprimate pe vaze de portelan, si doamne elegante foloseau parfumuri Eau de Werther, iar turistii veneau de pretutindeni sa viziteze mormintul lui Karl Wilhem Jerusalem, personajul real pe a carui tragica biografie a fost construita aceea a eroului lui Goethe, i-a impins – se pare – pe foarte multi tineri la sinucidere. Se spune ca in Germania, si chiar si in Franta, au fost cazuri in care, in buzunarele sau in posetele tinerilor sinucigasi (si sinucigase) s-au gasit exemplare ale cartii lui Goethe. In aceasta situatie, nu este de mirare ca multi critici l-au atacat pe autor, considerind textul sau morbid si de un sentimentalism excesiv; clericii si facultatea de teologie l-au interzis publicului lor, iar consiliul municipiului Leipzig a suspendat pur si simplu difuzarea cartii. Consecintele acestor interdictii au fost minore: ele nu l-au impiedicat pe Napoleon sa citeasca – dupa propria-i marturisire – in mai multe rinduri Suferintele tinarului Werther sau pe Thomas Mann sa o ia drept model pentru a sa Lotte la Weimar. Discutiile si masurile punitive ale oficialitatilor sa-l fi convins pe Goethe sa modifice cartea? Poate ca da. Au salvat ele suflete prin aceste masuri? Probabil ca nu.
Cazul lui Dreiser este foarte diferit de cel al lui Goethe. Cartea este de un realism à la Zola si contine doar pe ici pe colo pasaje care, in contextul Americii de dupa Primul Razboi Mondial, puteau fi considerate obscene.

Interdictia ei a fost un eveniment local: in 1929, un juriu a decis – intr-un proces intentat la Boston – ca editorul newyorkez care a publicat cartea a violat legile impotriva obscenitatii ale statului Massachusetts. Evenimentul a fost unul minor, lipsit de consecinte: publicul american a fost atit de zguduit de acest roman, care descria tragedia unui suflet nefericit condamnat la moarte de situatia lui sociala, pentru o crima pe care nu e sigur ca a comis-o, incit nimeni nu a dat atentie procesului si condamnarii din Boston. Autorii volumului despre cartile „interzise“ mentioneaza un fapt divers interesant, legat de aceasta poveste care pune intr-o lumina si mai cruda incidentul discutat: in timp ce la Boston se desfasura procesul impotriva editorului lui Dreiser, Donald Friede, dincolo de riul Charles, la celebra Universitate Harvard, lectura romanului incriminat era pe lista bibliografiei obligatorii la cursul de literatura engleza!

E usor de inteles de ce a gasit cenzura „socialista“ cele doua carti acceptabile si demne de a fi publicate. Ambele descriau lumi corupte si condamnate de doctrina marxist-leninista. Evident este si de ce aceeasi cenzura a interzis cartea lui Boris Pasternak, Doctor Jivago. In paginile ei, Yuri Andreievici Jivago spune lucrurilor pe nume in cel putin doua imprejurari: cind isi exprima neincrederea in ingineria sociala a noului regim si atunci cind contesta marxismului calitatea de a fi o adevarata stiinta: „Nu cunosc nici o ideologie mai inchisa si mai indepartata de realitate decit marxismul“.
Cine spune ca cenzura „socialista“ nu era logica si consecventa?

Columbia, 28 octombrie 2005