OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În lunile de vară voi înceta să scriu „Intersecţia“, dar activităţile la Universitate şi în afara ei continuă, în ciuda caniculei şi a „vacanţei“. Ce-i drept, nu se predă – sau, mai bine zis, unii dintre noi au acest privilegiu, cursuri de vară există astăzi mai peste tot –, dar cercetare se face şi cărţi şi/sau articole se scriu şi vara. Mai cu seamă vara.

În România regăsesc dialectica unei confruntări dintre concret şi semnificaţie în discuţia, care nu se mai termină, în jurul „lustraţiei“. „Socialismul“ Republicii Populare şi naţional-comunismul care a urmat s-au dovedit a fi fost, fără nici o îndoială, pline de consecinţe pentru generaţiile care le-au trăit. Marea majoritate a populaţiei a avut de suferit într-un fel sau altul şi, în foarte multe cazuri, pagubele au fost de neînlocuit sau ireparabile. Oameni care purtau un nume şi aveau o adresă binecunoscută s-au făcut vinovaţi de crime şi, ca urmare, au fost responsabili pentru tot ce a fost rău în acei ani. Într-o lume cît de cît rezonabilă, cît de cît dreaptă şi omenoasă, vinovaţii ar fi trebuit să fie judecaţi şi condamnaţi pentru fărădelegile lor. Dar după aceea? Dacă după toate condamnările şi lichidările de conturi, legile – noi, bune şi frumoase – nu vor fi fost respectate, dacă o nouă generaţie atinsă de morbul corupţiei (care s-a transmis aşa cum se transmit toţi microbii şi viruşii, prin aer!) va fi preluat puterea, dacă nu existau tehnocraţi ca să plănuiască şi specialişti să împlinească planurile, la ce ar fi servit cea mai ilustră lustraţie? În ciuda faptului că, aparent, lustraţia nu mai poate fi realizată la 20 de ani dupã „revoluţie“, lupta continuă şi nu e zi în care să nu apară în presă un articol pe această temă.

Simbolul necontrolat, imaginea ideală şi idealizată desprinsă de orice realitate concretă, ideea abstractă care nu e supusă confruntării cu imaginea ei într-o oglindă ce-i poate modifica în mod radical atît conţinutul, cît şi sensul iniţial, are un enorm potenţial destructiv. Nici pînă astăzi, în ciuda istoriei pe care mai toţi am trăit-o în ultimii zeci de ani, oamenii nu înţeleg pericolele ascunse în discursul incendiar, în cuvîntul care provoacă şi în fraza care împinge înspre prăpastie. Dacă mai aveam nevoie de confirmarea acestei observaţii devenită banală prin numărul infinit de exemple care o atestă, am avut-o săptămîna trecută la Washington, în incinta Memorialului Holocaustului. Un membru al unui clan rasist, care, la 88 de ani, vine să omoare la întîmplare vizitatori ai Memorialului, lasă în maşina sa o notă în care stă scris că preşedintele SUA este vîndut evreilor. În acelaşi timp, pastorul Jeremiah Wright (aflat de cealaltă parte a baricadei), în parohia căruia acelaşi preşedinte a petrecut mai bine de un deceniu, declară într-un interviu că evreii din anturajul preşedintelui nu-i permit acestuia să-i vorbească. Simbolul necontrolat al unui antisemitism abstract, neconfruntat cu realităţile de zi cu zi ale celor implicaţi, aduce un rasist alb şi unul de culoare în punctul de convergenţă al urii gratuite.

Cea mai bună încheiere a acestei scurte (şi superficiale) discuţii în jurul unui subiect pe cît de dificil, pe atît de important îmi pare a fi un citat din Jurnalul lui Denis de Rougemont, publicat în 1937: „une seule vertu peut alors nous sauver de cette tentation du désespoir et c’est l’humilité. Si je ne suis pas important, le monde s’agrandit... C’est un moyen de sortir de l’impasse: non pas en changeant ses données, mais soi-même“.

Columbia, 12 iunie 2009