De acasă şi pînă la
universitate parcurg aproximativ 40 de kilometri. Pe drum, îmi
lărgesc orizontul cultural ascultînd postul de radio al
societăţii civile, NPR (National Public Radio). Astăzi, fiind
aniversarea zilei de naştere a lui Darwin (12 februarie 1809; se
pare că în aceeaşi zi s-a născut şi preşedintele Lincoln),
am ascultat, în drum spre Baltimore, un scurt eseu despre
originea Originii speciilor. Ceva mai tîrziu, am văzut pe
Internet grupajul de articole despre Darwin, publicat săptămîna
trecută de revista Observator cultural. Cu această ocazie am aflat,
stupefiat, că în România teoria evoluţiei a fost scoasă
din manualele şcolare. Nu pot să cred.
Toate acestea m-au determinat să
întrerup seria de consideraţii generale despre problema (şi
problematica) intelectualului public, lansată în urmă cu o
lună, pentru a zăbovi o clipă asupra unui aspect al discuţiei
care e greu de definit în termenii unor teorii bazate, în
mod exclusiv, pe concepte abstracte şi pe raţionamente logice: cele
care privesc implicaţiile morale şi rolul jucat de elementul
afectiv în activitatea intelectualului public.
Mulţi s-au întrebat de ce a
publicat Darwin cu atîta întîrziere faimosul său
magnum opus despre originea speciilor, lucrare care a avut, de la bun
început, un efect intelectual, cultural şi, în cele din
urmă, politic, comparabil cu impactul teoriilor lui Marx sau Freud.
Unii au crezut că marele naturalist s-ar fi temut de consecinţele
posibile ale ideilor implicate în lucrare, alţii că Darwin a
ezitat vreme de mai bine de 20 de ani din motive de rigoare
ştiinţifică şi de onestitate intelectuală. În contextul
discuţiei „teoretice“ despre motivele şi obiectivele
intelectualului public, ambele ipoteze sînt perfect plauzibile.
Se pare însă că Darwin nu a publicat vreme îndelungată
ideile de mult coapte în mintea sa, din motive cu totul
diferite. Să le numim oare subiective sau, mai potrivit, poate,
afective? Din Jurnalul publicat mai tîrziu, aflăm că, în
timp ce ideea selecţiei naturale se maturiza în mintea
tînărului naturalist după întoarcerea din lungul său
voiaj în jurul globului (expediţia Beagle), o dilemă de cu
totul altă natură îl preocupa la fel de mult: să se
căsătorească sau nu? Prin metoda omului de ştiinţă, Darwin a
pus pe două coloane argumentele pro şi contra mariajului. În
cele din urmă, deloc uşor, a decis în favoarea căsătoriei,
după ce, în urma unei lungi secvenţe de silogisme, a ajuns la
concluzia că existenţa alături de o persoană bine cunoscută
(Emma era o verişoară primară), pe care o agrea şi o respecta în
acelaşi timp, nu va reprezenta un obstacol prea dificil pentru un
aspirant la viaţa de sihastru impusă omului de ştiinţă. Odată
căsătorit, pe măsură ce avansa în cercetările sale, Darwin
şi-a dat seama că o dificultate total neprevăzută se făcea din
ce în ce mai resimţită: în timp ce teoria sa legată de
rolul selecţiei naturale în evoluţia speciilor îl
îndepărta din ce în ce mai mult de Creatorul Absolut,
soţia sa, Emma Wedgwood, rămînea puternic ancorată în
credinţa ei. Pe de altă parte, moartea fiicei lor, Anne, la doar
zece ani, i-a apropiat pe cei doi şi mai mult. Deodată, omul de
ştiinţă Charles Darwin s-a văzut pus în faţa unei dileme
aparent insurmontabile: are oare adevărul ştiinţific dreptul moral
de a primejdui o profundă legătură umană?
Doar cînd s-a convins că Emma va
fi capabilă de a surmonta propria ei dilemă şi de a rămîne
alături de el, oricare vor fi implicaţiile şi consecinţele
teoriei sale despre originea speciilor (vezi Corespondenţa şi
Autobiografia), s-a hotărît Darwin să facă publice ideile
sale în acest domeniu. Poate că Richard Dawkins, cel mai
cunoscut urmaş contemporan al marelui naturalist (cineva l-a numit
„cîinele său de gardă“, „Darwin’s Rottweiler!“), nu
va fi de acord cu această ipoteză şi va susţine şi el că
apariţia pe scenă a tînărului Alfred Russel Wallace sau
poate influenţa lui Malthus, mai curînd decît un
asemenea factor, ridicol de subiectiv, l-a determinat pe Charles
Darwin să scrie şi să publice în cele din urmă Originea
speciilor (nu ştiu care este poziţia lui Dawkins în această
privinţă: stilul său doctrinar şi agresiv, după superba The
Selfish Gene, îmi interzice accesul la cărţile sale recente).
În definitiv, dacă eşti convins că Dumnezeul Emmei nu
există, şi, prin urmare, nici promisa lume de apoi şi corolarul ei
– convieţuirea perechilor în eternitate –, de ce ai
renunţa la un adevăr atît de copleşitor precum acela
descoperit de Darwin?
Şi totuşi, Darwin pare să fi trecut
printr-o lungă perioadă de ezitare; cel care, pe vremea cînd
era student la Cambridge, credea în adevărul literal al
Bibliei şi care devenise, dacă nu ateu, cu siguranţă un mare
sceptic din momentul în care a intuit ideile fundamentale ale
teoriei pe care urma să o dezvolte cu mare migală în decursul
anilor nu a vrut să o sacrifice pe Emma pe altarul unui mare adevăr
ştiinţific. Şi poate că s-a gîndit nu numai la Emma, dar şi
la cei care ar fi fost profund afectaţi de acest nou adevăr.
Intelectualul public este cel mai
adesea identificat cu gînditorul care aduce un mesaj relevant
în domeniul existenţei individuale sau al interacţiunilor
umane. De la profetul biblic şi pînă la ceea ce americanii
numesc astăzi the gatekeepers, intelectualul îşi
propovăduieşte de cele mai multe ori mesajul oral sau în
scris. Dar uneori a făcut-o şi prin arta sa (plastică sau
muzicală) sau prin monumentele pe care le-a ridicat şi care adesea
au transmis un mesaj nu mai puţin pregnant decît cel scris. De
la Socrate şi pînă la Meşterul Manole, mulţi „intelectuali
publici“ – definiţi astfel în cel mai larg sens al
cuvîntului – s-au regăsit în situaţia tragică a
confruntării propriului mesaj cu implicaţiile morale ale acestuia
şi consecinţele sale existenţiale. Charles Darwin a fost la un pas
de a urma destinul tragic al acestora. Însă giganţii pe
umerii cărora a stat l-au salvat. Împreună cu eroina
necunoscută a acestei poveşti, pe care nimeni nu a sărbătorit-o
vreodată – Emma Wedgwood. Voi scrie odată mai pe-ndelete şi
despre ea.
Post scriptum: De cînd am citit
în Observator cultural că „prin Ordinul nr. 5959/ 22.12.2006
(anexa 2), semnat de fostul ministru al Educaţiei şi Cercetării,
Mihai Hărdău, a fost eliminată teoria evoluţiei din programa de
biologie“, nu mai am o clipă de linişte. Caut peste tot, de la
Google şi pînă la rafturile enormei biblioteci de la Hopkins,
răspuns la întrebarea „cum se poate preda astăzi biologie
fără teoria evoluţiei?!“. Cînd voi găsi un răspuns, îl
voi aşterne pe hîrtie, indiferent de consecinţele şi
implicaţiile sale...
Baltimore, 12 februarie 2009
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters