OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Un mesaj primit de la un prieten din Roma, specialist in Dante si literatura engleza medievala, mi-a sugerat subiectul acestei intersectii. Amicul meu, venit la inceputul toamnei la Universitatea Notre Dame pentru a conferentia despre autorul Divinei Comedii, a fost rugat sa tina si un curs despre doi autori italieni contemporani. Fara nici o ezitare, i-a ales pe Italo Calvino si Primo Levi. La intrebarea mea „de ce tocmai ei?“, mi-a raspuns simplu, „fiindca ii consider cei mai mari prozatori italieni contemporani“. Dar Moravia, Sciascia, Pavese, Dino Buzzati, Elio Vittorini sau Natalia Ginzburg?

Nici un semn prevestitor nu ar fi prezis o intilnire a celor doi in spatiul literaturii italiene; primul, nascut in 1923 la Santiago de las Vergas in Cuba (parintii, botanisti amindoi, au petrecut citiva ani in zona Marii Caraibilor) va deveni, dupa studii de literatura la Torino, jurnalist angajat si autor, la inceputul carierei sale, de povestiri si romane neo-realiste. Cel de-al doilea, nascut in 1919 intr-o familie burgheza de evrei asimilati de generatii in Italia (bunica Bimba fusese o baronesa, intreaga ei familie fiind innobilata de Napoleon gratie contributiilor lor financiare la efortul de razboi al imparatului), se pregatea pentru o cariera stiintifica. Primul punct de convergenta intre cei doi l-a produs razboiul: Calvino a devenit partizan, Levi, dupa ce a colaborat o vreme la un jurnal al rezistentei, Giustizia e Libertà, a incercat si el sa se inroleze intr-un grup de partizani piemontezi. Capturat in decembrie 1943, va fi deportat la Auschwitz trei luni mai tirziu.

Razboiul i-a „format“ pe amindoi, dar, in ciuda faptului ca au debutat aproximativ in acelasi timp si ca amindoi isi bazau operele de debut pe experientele traite in decursul celui de-al Doilea Razboi Mondial, noul lor parcurs parea a fi definitiv divergent. Calvino descria in primul sau roman, intitulat Il sentiero dei nidi di ragno (Cararea cuiburilor de paianjeni), experienta unui tinar partizan, redata prin ochii unui adolescent pierdut intr-o lume de neinteles; Levi publica, la sfirsitul anului 1947, Se questo è un uomo (Este oare acesta omul), in care descria in termeni sobri si exacti experienta degradarii naturii umane in lagarul mortii. Calvino era un scriitor angajat, scria la Unità si publica impreuna cu Elio Vittorini o revista literara de stinga, Il Menabò di letteratura. Mesajul articolelor, al povestirilor si al primului sau roman era unul, in ultima instanta, pozitiv si optimist.

Levi, pe de alta parte, crease o entitate literara greu de definit, care amintea Italiei si italienilor un trecut pe care acestia voiau sa-l uite. „Cartea nu se potriveste profilului editorial al lui Einaudi“, i-a spus stinjenita Natalia Ginzburg, anuntindu-i verdictul de nepublicare al faimosului editor. Si, cu toate ca pina la urma cartea a fost publicata de o mica si obscura editura din Torino, critica l-a considerat mai curind un martor (testimone) decit autor de literatura. Cu exceptia notabila a lui Italo Calvino, care anunta in L’Unità, in mai 1948, aparitia unei „carti superbe“.
Asadar destinele celor doi se intilnesc din nou, pentru a se desparti in mod surprinzator cind Calvino, printr-o brusca si aparent capricioasa schimbare de ton, incepe sa publice, in anii cincizeci, alegoriile sale plasate intr-un imaginar care contrasta puternic atit cu stilul sau realist de pina atunci, cit si cu ideologia care il animase.

Odata cu publicarea romanului Il visconte dimezzato (Vicontele sectionat), Italo Calvino devine un autor al fantasticului care inlocuieste cu tonalitati romantico-existentialiste neo-realismul care l-a precedat (in mod paradoxal oarecum, el va continua sa scrie si romane realiste in anii cincizeci si chiar saizeci). In aceeasi perioada, Levi ezita intre ideea de a continua pe linia lansata de prima sa carte si o literatura a fantasticului influentata oarecum de Calvino, dar de o factura diferita totusi de a acestuia, care consta din fabule imaginare, un fel de literatura stiintifico-fantastica, o literatura care incerca sa incorporeze stiinta intr-un mod, as spune, organic. Drumurile celor doi se vor intilni inca o data la inceputul deceniului al saptelea, cind Levi submite din nou prestigioasei edituri un volum pe care Calvino, in calitatea sa de lector si editor la Einaudi, o respinge in 1961!

In ciuda acestui fapt, de acum inainte drumurile lor vor continua in paralel: doi ani mai tirziu, dupa publicarea celui de-al doilea volum al lui Primo Levi, La tregua (Armistitiul), care descrie aventura reintoarcerii sale in Italia dupa terminarea razboiului, un Italo Calvino plin de superlative il va compara pe autor cu Puskin si cu Gogol. In anii saptezeci, cind amindoi erau deja autori consacrati si buni prieteni, Calvino va fi primul cititor al manuscrisului Tabloului periodic. In 1981, au editat impreuna o traducere in italiana a bizarei Petite cosmogonie portative a lui Raymond Queneau si cu putin inaintea mortii premature a lui Calvino, cei doi vor colabora din nou intr-un proiect Queneau, traducerea Cintecului stirenei (joc de cuvinte intentionat; la legatura dintre poetul francez si stiinta voi reveni intr-o alta intersectie).

Dincolo de judecati de valoare si de intersectiile lor sporadice in realitatea padana, ma intreb totusi: ce i-a unit cu adevarat pe cei doi? Raspunsul ar putea fi gasit, poate, in urmatoarele doua citate: „Una cultura all’altezza della situazione ci sarà soltanto cuando la problematica della scienza, quella della filosofia e quella della letteratura si metteranno continuamente in crisi a vicenda“, scria Calvino intr-un articol publicat in anii care au urmat primelor sale romane „fantastice“. Nu trebuie sa ne temem deci nici de crize „locale“, nici de a ne regasi uneori in situatii dificile; dimpotriva, o cultura performanta are nevoie de aceste stari de tensiune intre diversele ei domenii. La aceasta observatie Primo Levi, intr-un eseu in care discuta asa-numita ruptura intre cele „doua culturi“ – cea stiintifica si cea umanista – facea ecou ideilor lui Calvino, cu remarca foarte transanta ca prapastia ar fi „una schisi innaturale, non necessaria, nociva… Non la conoscevano Empedocle, Dante, Leonardo, Cartesio, Goethe, Einstein… né i fisici esitanti sull'orlo dell'inconoscibile“…

Columbia, 4 decembrie 2005