OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zborurile transatlantice, aparent fara de sfirsit, au totusi avantajul de a prilejui scurte momente de izolare totala, de virtuala fuga in desert. Inchizi ochii si gindurile, insotite de huruitul monoton al motoarelor, aluneca nestingherite inspre cele mai indepartate locuri, contopindu-se cu albastrul infinitului de dincolo de ferestruica presarata cu fulgi de gheata.
Sint in drum spre Israel si ma gindesc la subiectul viitoarei intersectii. Suspendat intre cer si pamint, ma intreb (pentru a cita oara?) cit de departe ma aflu, de fapt, de realitatile despre care scriu.

Fara sa-mi dau seama, intrebarea initiala se transforma in alta: „cit de departe oare sint cititorii mei de aceste realitati?“. in Romania sint discutate mult (si cu patima adesea) adeziunile politice ale intelectualilor de dreapta si de stinga sau „problema elitismului“. Dar din ce unghiuri si cu ce fel de argumente sint purtate discutiile? Cit de departe s-a mers in gindirea premiselor implicate in ele si cit de serios au fost cintarite diversele sisteme de referinta vizavi de care ar trebui sa fie purtate aceste dezbateri?

Judecind dupa tonul imperativ, dupa lipsa de nuante (si de nuantari), dar mai cu seama constatind absenta unor nume si a unor repere bibliografice imposibil de neglijat dupa toate „-ismele“ secolului al XX-lea si dupa aproape treizeci de ani de discurs postmodernist, de studii culturale si de dispute aprige in favoarea si impotriva tehnicilor interdisciplinare, imi pare ca nu destul de departe. Gasim uneori referiri la ginditori de tendinte neo-conservatoare sau neo-liberale si chiar si incercari de a fuziona idei imprumutate cu un neo-ortodoxism autohton; se intrevad pe ici, pe colo, in carti si in articole recente, si legaturi cu un liberalism mai radical sau chiar timide indreptari inspre o gindire de stinga, de sorginte frankfurteza sau post-althusseriana. Dar critica radicala a ultimilor ani, fie ea europeana sau americana, este cel mai adesea respinsa, sub pretextul infeudarii acesteia unei (prost intelese) corectitudini politice (care ar anula-o atit in planul intelectual, cit si in cel al moralei) ori acceptata orbeste, fiind astfel transformata intr-o simpla moda, lipsita de orice calitate instrumentala in procesul hermeneutic.
Chiar si cu pericolul de a re-inventa roata carului sau de a re-descoperi America, cred ca aceste idei trebuie re-gindite si transformate in unelte noi, adaptabile problemelor „locale“ (valoarea lor „universala“ va veni tocmai de aici!). Cred ca ar fi necesara introducerea si interpretarea lucida a unor autori care, prin critica lor radicala, au creat premisele unei gindiri eliberate de tarele conformismului intelectual, capabile sa se concentreze asupra problemelor carora trebuie sa le facem fata astazi.

Cum pot fi insa evitate caderea in capcana narcisismului intelectual sau in cea a conformismului non-conformist? in acest context, imi revine in minte „cazul Sokal“. Au trecut mai bine de zece ani de cind fizicianul newyorkez a publicat in Social Text, revista de prestigiu a establishment-ului criticii culturale radicale din America, un articol plin de nonsensuri invesmintate intr-un jargon savant, aparent extrem de subtil, dar greu de inteles. Articolul a fost publicat de redactorii revistei, care au vazut in el identificarea unui reprezentant al stiintelor „tari“ cu punctul (lor) de vedere, care sustine argumentul caracterului, in esenta social, al cercetarii stiintifice (si al „adevarurilor“ sale). Scandalul Sokal a creat o reactie puternica, un adevarat soc cultural in rindurile teoreticienilor postmoderni; s-au spus (si scris) multe lucruri fara noima in urma acestei farse, dar chiar si atunci cind isi apara cu stingacie decizia de a publica nefericita piesa, Andrew Ross a pus o intrebare plina de miez si foarte dificila in acelasi timp: in procesul cercetarii stiintifice („tari“, aceea a stiintelor naturii), este posibil – sau chiar mai mult – este oare prudent sa izolam in intregime faptele cercetate de valori?

Traversaseram deja oceanul, zburam acum deasupra Spaniei si gindurile mele au alunecat inspre intrebarea despre limitele interpretarii. Pina unde ne poate duce gindul – este probabil o intrebare fara rost; intrebarea adevarata este pina unde avem voie sa-l lasam sa mearga, daca vrem, in acelasi timp, sa fim in stare sa-l si impartasim cuiva. This is the question. M-am trezit din reveria mea solitara cind mi-am dat deodata seama ca stewardesa ma intrebase ceva si eu o priveam mut, fara sa inteleg. I-am spus, stinjenit oarecum de faptul ca n-am auzit-o, ca sint dus pe ginduri si am intrebat-o, brusc si obraznic, ce parere are despre limitele hermeneuticii. M-a privit lung si, dupa o scurta ezitare, mi-a raspuns ca dupa parerea ei totul poate fi gindit si totul poate fi explicat, dar ca dificultatea consta in faptul ca oamenii si-au pierdut capacitatea de a se mira, de a pune intrebari. Apoi mi-a intins gratios un pahar cu apa si a plecat zimbind. Am ramas perplex, dar incidentul mi-a reamintit ceva ce citisem in urma cu citiva ani in revista Lingua franca, in care, dupa scandalul Sokal, acesta din urma si redactorii de la Social Text s-au confruntat post festum. intr-un interviu cu Slavoj Z¡iz¡ek, lacanianul din Slovenia declara ca pentru el viata exista doar in masura in care o poate comenta. „Aici este cheia“, mi-am zis, „doua lucruri trebuie sa fim in stare sa pastram vii in noi: dorinta de a pune intrebari si aceea de a comenta raspunsurile pe care le propunem“. Acestea, la rindul lor, vor da nastere unur noi intrebari. Et caetera.

Inainte de izbucnirea razboiului mondial, in 1939, Paul Valéry scria ca omul a ajuns la punctul in care experienta si experimentarea actului de a trai au devenit esenta si, in acelasi timp, rostul insusi al vietii umane. Faptul il intrista pe poet, fiindca interpretarea, reflexia, gindirea activitatilor si a experientelor noastre pareau sa-si fi pierdut rostul. Ceea ce s-a dovedit, dupa ce s-au risipit ceturile si fumul acelui cumplit razboi, a nu fi fost deloc cazul. Brusc, firul gindurilor mele a fost intrerupt in acest punct; rotile avionului facusera tocmai contactul cu pista de aterizare a aeroportului Ben Gurion. in timp ce avionul se indrepta incet-incet spre punctul de debarcare, obosit parca dupa cele mai bine de zece ore de zbor, priveam absent picaturile de ploaie care biciuiau geamurile si ma gindeam ca in urmatoarele doua saptamini va trebui sa ma intorc la intrebarea cu care incepusem voiajul inspre Tara Sfinta: „Cit de departe ne aflam noi, observatorii culturali, de realitatile despre care scriem?“.

Haifa, 9 aprilie 2006