Chiar şi într-o lume puternic influenţată de media şi de
Internet, iarna aduce cu ea o scădere a ritmului activităţilor cotidiene. Se
instalează în noi o torpoare, un fel de diminuare a vitalităţii (impusă uneori,
ce-i drept, din afară, de frig, de viscole şi de înzăpeziri), însoţită adesea
de sentimentul difuz al dorinţei de a hiberna, de a rămîne, pentru o vreme, cel
puţin, în şi cu noi înşine.
Nu ştiu la ce visează urşii în bîrlogul lor, în decursul
iernii, însă noi, fiinţe cu tendinţe nevrotice, ne regăsim adesea suspendaţi
între contemplaţie şi reverie. Cum temperatura corpului nu scade, în această
stare de hibernare umană, ne continuăm ocupaţiile obişnuite: cufundaţi în
fotolii şi înveşmîntaţi în haine groase, răsfoim presa, citim (fără multă
convingere) o carte, navigăm pe Internet sau trecem nepăsători de la un canal
la altul, pe televizoarele noastre din ce în ce mai digitale. Şi ne gîndim la
ceea ce a fost şi la cum ar fi putut să fie şi de ce, de cele mai multe ori, nu
a fost să fie aşa cum ar fi trebuit să fie. După o ciorbă fierbinte la prînz,
ne consolăm cu gîndul că lucrurile sînt aşa cum sînt şi că ar fi putut să fie
şi mai rău. Mai încolo, înspre seară, după o tărie, revenim la ceea ce nu a
fost să fie, dar cu gîndul la ceea ce va fi. În acest punct, drumurile
hibernării se despart, ele fiind, în mod evident, afectate de vîrsta
visătorului; cei tineri şi fericiţi se gîndesc la ce vor face după ce va fi
trecut viscolul, ceilalţi, cei care nu-şi pot imagina că mai există o lume şi
după viscol, vor rămîne cantonaţi în reveriile lor. Nimeni însă, tînăr sau
bătrîn, nu va scăpa, după trecerea iernii, de astenia de primăvară.
În presă, am citit mult şi multe despre marile confruntări,
în pofida iernii şi a intemperiilor, în jurul întrebării „cine va avea dreptul
de a condamna crimele comunismului în cadrul unui institut creat şi finanţat de
Stat?“. În ciuda torporii hibernale, drama e mare şi pasiunile celor implicaţi
sînt intense; constat acest lucru fără ironie şi cu multă înţelegere, dar nu
pot, totuşi, să mă concentez asupra aspectelor personale şi politice ale
confruntării. Întrebarea „de ce Statul?“ îmi tulbură liniştea. Toată lumea
vorbeşte despre rolul esenţial al societăţii civile cînd este vorba de a
acţiona în favoarea democraţiei şi a importanţei acesteia în stabilirea
mecanismelor de autocontrol şi de autocorectare, într-o societate liberă şi
deschisă. Statul, prin elementele sale legislative şi guvernamentale, poate
implementa şi, apoi, executa legi, precum una a Lustraţiei, spre exemplu. În
cadrul ei, acesta ar fi putut identifica instigatori şi executanţi ai crimelor
fostului regim, constata responsabilităţi, decide asupra procedurilor legale şi
ar fi putut, fără îndoială, să vegheze şi asupra executării sentinţelor. Însă,
marea dezbatere în jurul fenomenului în sine, a responsabilităţilor morale şi a
consecinţelor în plan cultural, social şi la nivelul individual trebuie purtată
în afara structurilor controlate de stat, ea este de domeniul societăţii
civile, aparţine sferei publice, şi nu celei statale; ea trebuie să fie
totalindependentă de Stat şi de
structurile puterii sale.
Mi se va spune că poate aşa ar trebui să fie, dar în România
situaţia e de aşa natură încît… După care, va urma invocarea istoriei recente
şi a omului copleşit de povara vremurilor şi va fi adusă în discuţie lipsa unei
adevărate societăţi civile; va fi menţionată şi tranziţia care nu se mai
termină şi corupţia endemică şi încă multe alte explicaţii de natură să
justifice o stare de anomalie generalizată, care ameninţă să devină permanentă.
Lista este bine cunoscută; faptul de a-i analiza conţinutul sau a diserta în
jurul completitudinii sale sau a priorităţilor şi a ierarhiilor din cadrul
acesteia îmi pare a fi inutil. Ba chiar şi nociv, deoarece o discuţie de la bun
început zadarnică nu permite o adevărată analiză a clişeelor enumerate mai sus.
Toate ideile vehiculate în discursul public trebuie reconsiderate şi
reanalizate, în sfera publică în care sînt înglobate, de către intelectuali
(publici sau nu) care nu sînt în nici un fel aserviţi Statului, dar care
trebuie să se simtă, pe de altă parte,responsabili în faţa conştiinţei colective a societăţii civile.
Ajuns la acest punct al lecturii, cititorul „intersecţiei“
va spune (poate, ironic şi, poate, şi puţin supărat): „Ia uită-te la
intelectualul ăsta, pe cît de public, pe atît de detaşat de realităţile
noastre; el stă în Columbia, Maryland (unde-o fi asta?), şi ne vorbeşte de
conştiinţa colectivă a societăţii civile! Care societate civilă, domnule? Şi
cum poţi dumneata vorbi de conştiinţa colectivă – a unei entităţi oricum
(probabil) inexistente – cînd intelectualul aşa-zis «public», aşa cum apare el
la televizor, aşa cum scrie el în bloguri şi în revistele literare şi
culturale, nu pare a avea nici un dram de conştiinţă individuală, dacă ar fi să
mă iau după evidenţe, şi nu după teorii…“. Acestui cititor sceptic (poate pe
bună dreptate) i-aş răspunde în felul următor: în primul rînd, nu generaliza;
uită-te la fiecare protagonist în parte şi judecă-l după ceea ce spune (sau
scrie) el, nu după ceea ce se spune (şi se scrie) despre el. Apoi, caută o lupă
de bună calitate şi uită-te prin ea la toate conceptele şi judecăţile întîlnite
pe drum. Chiar şi concepte aparent fără de pată, precum acela al societăţii
civile, şi judecăţi aparent infailibile, ca aceea menţionată mai sus, despre
rolul determinant al societăţii civile, în stabilirea şi în menţinerea
valorilor democratice, toate trebuie regîndite. Fără teamă şi fără idei
preconcepute.
Un autor american, Dylan Riley, a publicat foarte recent o
carte (The Civic Foundations of Fascism in Europe, The Johns Hopkins University
Press, 2010), în care pune cîteva întrebări cu un pronunţat conţinut
iconoclast: e adevărat că, în ţările care au ales calea unor totalitarisme de
dreapta, în perioada interbelică, lucrul s-a petrecut din pricina lipsei sau a
slăbiciunii societăţii civile? Se verifică oare, în istoria contemporană,
principiul lui de Tocqueville, care susţinea (pornind de la observaţii făcute
în America secolului al XIX-lea) că societatea civilă este, în cele din urmă,
garantul democraţiei? Riley analizează, într-un mod foarte detaliat, situaţia
României (alături de aceea a Italiei şi a Spaniei) şi ajunge la concluzii
surprinzătoare: în toate aceste ţări funcţionau, de fapt, mecanisme sociale,
politice, economice şi culturale generate de societăţi civile destul de bine
aşezate deja în anii care au precedat tranziţia lor de la democraţii liberale
incipiente la totalitarisme de dreapta. O asemenea teză trebuie să ne pună pe
gînduri, dar nu să ne descurajeze. Poate că existenţa societăţii civile – sau a
unei entităţi diferite de aceasta, care rămîne încă de inventat – nu reprezintă
o garanţie automată nici pentru formarea şi nici pentru menţinerea unui sistem
democratic şi/sau pentru îmbunătăţirea acestuia. Dar o activitate susţinută,
dedicată regîndirii acestui concept sau găsirii unei alternative – a unui nou
„pod de piatră, mai mare şi mai frumos“, cum spune cîntecul –, reprezintă, fără
îndoială, o misiune nobilă. Şi absolut necesară.
Poate că nu am reuşit să-l conving pe cititorul meu sceptic
de adevărul celor de mai sus; mă consolez însă cu gîndul că, cel puţin asupra
unui punct, vom fi de acord: după aceste gînduri induse de hibernare, astenia
de primăvară este cu adevărat inevitabilă.
Columbia, 14 martie 2010
Comentarii utilizatori
pe mine m-ai convins...NEDEEA BURCA - Duminica, 21 Martie 2010, 14:38
Ei bine, pe mine m-ai convins! Intrebarea "DE CE STATUL?" e foarte buna (nu neparat doar fiindca mi-am pus-o si eu, de nenumarate ori...). Si trebuie sa recunosc ca, uneori, de la distanta totul se poate vedea mai bine. Sigur, e extrem de important si felul in care "procesezi" cele vazute...
O "Intersectie" detasata si lucida, pe care am citit-o cu mare placere! Le astept / asteptam pe urmatoarele... Fiindca da, sunt absolut sigura, exista lume dupa viscol!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters