Sînt mulţumit să constat că
problema – şi problematica – intelectualului, fie el public sau
nu, preocupă revista noastră (şi sper că, în acelaşi timp,
şi pe cititorii ei!). Editorialul de săptămîna trecută,
citîndu-l pe Wolf Lepenies, ne reaminteşte că intelectualul
se află mereu în inconfortabila situaţie de a se regăsi
suspendat între… melancolie şi utopie. Sociologul german a
publicat în 1992 o carte despre ascensiunea şi căderea
intelectualilor europeni, care a fost tradusă – mă bucur să aflu
– şi în limba română. Suspendat sau nu, melancolic
sau utopic, intelectualul rămîne mereu un călător îmbarcat
pe o corabie precară, care încearcă să supravieţuiască,
aruncat de valuri, între o Scylla a îndoielilor fără de
sfîrşit şi o Carybda a credinţei fără de limite.
Săptămîna aceasta mă
pregătisem să trec la exemple concrete; adică să încep să
aplic fărîmele de teorie prezentate în „Intersecţiile“
precedente la cazuri specifice din lumea intelectuală românească.
Menţionarea cărţii lui Lepenies mi-a reamintit însă că-mi
lipsesc cîteva repere bibliografice şi că menţionarea lor
îmi va da prilejul să mai consolidez puţin armătura
teoretică a argumentaţiei. Voi mai zăbovi deci încă puţin
asupra unor autori şi a unor idei vehiculate de aceştia pe tema
intelectualului, în general, şi a intelectualului public, în
particular.
Mult înaintea lui Lepenies, în
Germania, au scris, în Franţa, despre intelectuali Julien
Benda şi Raymond Aron. Benda a publicat faimoasa lui Trădare a
intelectualilor în 1927, oscilînd şi el între
nostalgia unui clasicism grec idealizat şi o utopie pe care ar fi
vrut-o întemeiată pe baza acestuia. Dar nu a îndrăznit
să construiască utopia. S-a mulţumit doar să respingă ceea ce-i
părea a constitui „barbaria“ lumii contemporane, o lume în
care masele sînt mînate de două impulsuri esenţiale:
acela „de clasă“ şi acela naţionalist. Intelectualii nu numai
că nu încearcă să se opună acestor tendinţe, ci,
dimpotrivă, par a fi şi ei înclinaţi să îmbrăţişeze
un etos dominat de o afectivitate oarbă. Gîndirea raţională,
valorile umane şi umanismul însuşi sînt uitate sau
abandonate în mod deliberat de către aceşti intelectuali
învinovăţiţi de trădare. Intelectualul lui Benda trebuia să
fie omul care gîndea neîngrădit de limitări ideologice
şi care-şi punea întrebări lipsite de motivări practice. El
era chemat să propovăduiască ideea schimbării venite din
interior, nu pe aceea a omului radical, afectat doar de factori
externi, exteriori sinelui.
În jurnalul de bord al
conversaţiilor sale cu Sestov (Rencontres avec Léon Chestov),
Benjamin Fondane notează, în 1936, că revista Cahiers du Sud
i-a cerut un articol de critică dură („article d’éreintement“,
scrie Fondane) la adresa lui Benda, pe care însă el nu prea
era dispus să-l scrie („j’eusse écrit avec plaissir,
n’était la perspective de l’insupportable ennui de lire et
relire ses œuvres“). Înţelegem astăzi de ce raţionalismul
poate excesiv a lui Benda l-a deranjat pe Fondane (dacă nu mă
înşel, articolul nu a fost scris niciodată). Dar dacă ne
gîndim cît de vehement s-a opus acesta unor idei care au
(con)dus la catastrofa celui de-al Doilea Război Mondial sau la
denunţarea unui pacifism „vulgar“, de genul aceluia promovat şi
astăzi în unele cercuri intelectuale, ne putem întreba
totuşi dacă a fost Julien Benda chiar aşa de vinovat de un
pozitivism dogmatic, precum credeau Benjamin Fondane şi, împreună
cu el, mulţi alţii, atunci şi astăzi.
Cartea lui Aron, Opium des
intellectuels, a apărut în 1955, un alt moment memorabil în
istoria Europei; în timp ce în Vest se termina perioada
de reconstrucţie care a urmat războiului mondial şi o nouă
perioadă de prosperitate fără precedent se anunţa la orizont, în
Est, se risipeau ultimele iluzii în privinţa ridicării
Cortinei de Fier. Un Raymond Aron foarte tînăr încă
punea în evidenţă, într-o recenzie la cartea lui Benda
publicată în 1928, faptul că acesta opune o pasiune a
raţionalismului luminat unei alte pasiuni, care se baza, în
fond, mai puţin pe principii iraţionale şi mai degrabă pe o
modificare forţată a unor valori ale modernismului european (de
aici ideea „trădării“). Trei decenii mai tîrziu, Aron va
ataca vehement o altă „trădare“, care-şi avea originea de astă
dată într-o uriaşă mistificare. În prefaţa la ediţia
franceză (pe care eu o citez şi o traduc aici din… engleză!),
Raymond Aron punea în modul cel mai direct posibil întrebarea
care stă la baza argumentaţiei sale: „cum se poate că marxismul
a devenit ideologia la modă într-o ţară în care, în
mod evident, realităţile economice au infirmat teoriile marxiste?“.
În vreme ce Raymond Aron se
întreba cum se explică faptul că, împotriva tuturor
evidenţelor, intelectualii au putut promova ideile nefaste ale
totalitarismului de stînga (François Furet şi-a pus şi
el această întrebare), alţi autori şi-au îndreptat
atenţia asupra alianţei dintre unii intelectuali de marcă ai
secolului trecut şi totalitarismele de dreapta. Într-un studiu
foarte interesant – „The Public Intellectual and the Experience
of Totalitarianism“ –, care a fost publicat într-o
excelentă colecţie de articole intitulată The Public Intelectual
Between Philosophy and Politics (Rowman and Littlefield Publishers,
Lanham, 2003), Pierre Hassner încearcă să înţeleagă
mecanismele „gîndirii contorsionate“ (Aron se referea la
Sartre ca fiind prizonierul unei „raţiuni practice
contorsionate“), care pare a nega realitatea în favoarea unor
idei şi constructe intelectuale artificiale. Poate că cea mai bună
ilustrare a acestei stări de somnambulism intelectual este de găsit
în declaraţia ridicolă (şi, în acelaşi timp,
dramatică, în acest context) a lui Merleau-Ponty, care declara
la sfîrşitul anilor ’40 ai secolului trecut că, dacă
experimentul sovietic va eşua, lumea se va dovedi a fi, aşa cum a
spus Macbeth, doar „a tale told by an idiot, full of sound and
furry, signifying nothing“.
O altă lucrare esenţială în
contextual discuţiei noastre este aceea a lui Richard Posner, Public
Intellectuals: A Study of Decline (Harvard University Press,
Cambridge Mass., 2001). Ea conţine multe idei interesante asupra
cărora merită să ne oprim, dar nu ne-a mai rămas loc în
această „Intersecţie“. Mă văd deci obligat să mă opresc
aici şi să dedic cărţii lui Posner „Intersecţia“ viitoare
(sau una dintre „Intersecţiile“ viitoare). Nu însă
înainte de a cita două mostre de statistică publicate de
acest autor în lucrarea sa: pe lista primilor o sută de
intelectuali, stabilită pe baza apariţiilor mediatice, primii cinci
sînt Kissinger, (fostul senator) Patrick Moynihan, George Will
(jurnalist), Lawrence Summers (fost preşedinte al Universităţii
Harvard, în prezent, consilier special pentru probleme
economice al preşedintelui Obama) şi William J. Bennett (fost, şi
el, ministru al Educaţiei Naţionale). Cînd lista este însă
întocmită pe baza frecvenţei citărilor în literaturile
de specialitate, primii cinci sînt: Michel Foucault, Pierre
Bourdieu, Jürgen Habermas, Jacques Derrida şi Noam Chomsky.
Columbia, 1 martie 2009
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters