OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Sloganul electoral – „it’s the economy, stupid“ – nu a fost inventat în anul 2008; el a fost utilizat în decursul confruntării dintre Bill Clinton şi George Bush-tatăl, în 1992, şi, dacă nu mă înşel, şi în decursul alegerilor din 1980, în care Reagan l-a învins pe Jimmy Carter. În luna finisului ultimei campanii electorale însă, situaţia economică a devenit, fără îndoială, preocuparea generală şi angoasa dominantă a americanilor. De astă dată, toată lumea avea de pierdut şi, în ultimele săptămîni, s-a dovedit nu numai că republicanii erau în mare măsură (nu în întregime însă!) vinovaţi de catastrofa financiară provocată de criza din domeniul imobiliarului, ci şi faptul că McCain, candidatul lor la prezidenţie, nu avea o idee clară despre cum poate fi rezolvată o criză de asemenea proporţii. În situaţia creată, Obama a rămas calm, confirmînd, încă o dată, cît de aurită este tăcerea şi cît de filozof este acela care ştie să o păstreze atunci cînd toţi cei din jur îşi dau, fără încetare, cu părerea.

 

Prin asta, nu vreau să spun mai degrabă că McCain a pierdut alegerile decît că Obama le-ar fi cîştigat; victoria electorală a lui Barack Obama a fost absolută, chiar dacă diferenţa dintre cei doi la votul popular a fost numai relativ mică (cîteva procente doar). Multe state care, de mai bine de 30 de ani, nu au mai votat pentru partidul democrat au trecut de partea acestuia. Şi asta fiindcă „maşina“ electorală a democraţilor, extrem de modernă, de bine organizată şi de disciplinată, a recrutat milioane de tineri care înainte nu se implicaseră în procesul politic. Mai mult, în mod surprinzător, Obama a reuşit să-l depăşească cu mult pe McCain în domeniul recrutării de fonduri. Candidatul democrat a înţeles noile realităţi demografice şi economice ale Americii mult mai bine decît adversarii săi (şi o includ aici şi pe Hillary Clinton, în decursul alegerilor preliminare din partidul democrat). În timp ce adversarii săi invocau lipsa de experienţă a lui Barack Obama, ei uitau cu desăvîrşire (sau neglijau faptul) că acesta este foarte versat în tacticile activismului social şi politic pe plan local. Or, această experienţă directă, de teren, este mult mai utilă într-o campanie electorală decît aceea cîştigată pe culoarele Congresului. În alegeri, spre deosebire de guvernare, nu ai nevoie în primul rînd de competenţă în domeniul executivului.

 

Mai mult decît orice, Barack Obama a ştiut să-şi creeze o imagine foarte apropiată de idealul electoral al mult mai multor grupuri etnice şi sociale: media, intelectualii, lumea artelor şi a cinematografiei, universitarii – fiecare dintre aceste grupuri s-a asociat, din motivele sale, de la bun început, viziunii politice a candidatului democrat. Dacă era evident că minoritatea de culoare îl va îmbrăţişa – la urma urmelor, Barack Obama realiza visul egalităţii rasiale în America –, nu era evident că şi minorităţile latino-americane sau asiatice îl vor accepta ca purtător de cuvînt. Spre surprinderea multora, statisticile postelectorale arată însă că aşa a fost. Mai mult, largi populaţii rurale, precum şi părţi semnificative ale păturii de mijloc, alcătuite din funcţionari de stat, învăţători şi profesori de licee, lucrători din industriile bazate pe tehnologii avansate, precum şi, cred eu, o mare parte din rîndurile armatei, tehnicienii şi subofiţerii ei, l-au considerat purtătorul lor de cuvînt şi i-au dat votul.

 

Last but not least, cum spun americanii, Obama este un om extrem de inteligent, foarte bine educat (a terminat Dreptul la Harvard şi a fost, o vreme, asociat şi cu Universitatea din Chicago) şi un excelent orator. În Illinois, a învăţat meseria de politician, şi cine învaţă politica la şcoala din Chicago o învaţă bine. Scepticii nu au decît să-l recitească pe Saul Bellow. Cînd îi ascultam – din cînd în cînd – discursurile (era greu să te ţii departe de bombardamentul mediatic al campaniei electorale), dar mai cu seamă după ce reciteam a doua zi, în presă, fragmente din ele, mă gîndeam că Obama practică mai degrabă un discurs politic european decît unul al confraţilor săi americani (McCain era întotdeauna depăşit atît de stilul, cît şi de retorica lui Obama). Discursul său la închiderea Convenţiei Democrate mi l-a reamintit pe… François Mitterrand. În Franţa, acesta din urmă a fost adesea acuzat că practică „la politique politicienne“. Discursul acestui tip de politician se distinge prin faptul că, mai întotdeauna, promite publicului ceea ce acesta vrea să audă; ce-i drept, Obama a promis mereu faimoasei clase de mijloc – aproape fiecare american se consideră membru al ei – că va avea grijă ca ea să prospere în continuare şi că-i va penaliza pe cei deveniţi indecent de bogaţi. Şi „the middle class“ nu se satură să audă din nou şi din nou aceste promisiuni. Era acesta doar discursul demagogic al unui „politician al politicului“? Nu în mod necesar, fiindcă o anumită ideologie se regăseşte totuşi la baza acestui discurs; nu este, desigur, cea socialistă a lui Mitterrand, cu toate că Obama a fost, în repetate rînduri, acuzat de încercarea de a impune o ideologie a „re-distribuirii veniturilor“, considerată o blasfemie de America neoconservatoare. Este, mai curînd, un liberalism egalitarian sau, poate în termeni mai familiari unui public european, o ideologie social-democrată foarte diluată.

 

De ce a cîştigat Obama alegerile? Fiindcă America are nevoie de o re-aşezare în toate domeniile, de o refacere a multor structuri şi infrastructuri în acord cu realităţile unei lumi în care noi structuri economice şi politice se conturează din ce în ce mai clar. Între cei doi candidaţi, majoritatea americanilor a ajuns la concluzia că Barack Obama este cel mai calificat să împlinească această misiune (aproape) imposibilă. It is that simple, cum spun americanii.

 

Columbia, 9 noiembrie 2008