OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In articolul ei din numarul trecut al Observatorului cultural, Iulia Popovici trecea in revista schimbarile survenite in anul 2005 in peisajul presei culturale si, in acelasi timp, atragea atentia asupra citorva subiecte de interes general legate de esenta „jurnalismului de cultura“. Impactul social al acestuia, comparat cu cel al televiziunii sau al comunicarii directe, informale, si problema interferentelor dintre jurnalismul de opinie si cel de cultura erau doua dintre acestea, dar intrebarea centrala a articolului mi-a parut a fi „de ce mediul autohton nu produce ziaristi culturali puri si duri?“.

Cum raspunsul propus (oricare ar fi el) ar merita intr-adevar „o discutie serioasa si extinsa“, as sugera aici citeva idei pentru a schita coordonatele unui spatiu in care s-ar putea purta discutia. Am incercat uneori, dupa lectura Observatorului (sau a altor reviste culturale din Capitala sau din provincie), sa-mi imaginez „profilul“ cititorilor revistei. Nu o data m-am intrebat cine citeste intersectiile pe care le scriu saptaminal si cum le percepe oare: broderii literare ale unui cercetator in ale stiintelor (pure si dure!), transcriere in termeni (sa zicem) simpli a unor idei abstracte, complicate – un fel de cultura pentru „masse“ – sau mai degraba impertinente ale unui intelectual care priveste o lume reala plina de asperitati dintr-un turn, care nu numai ca este de fildes, dar se si afla situat pe o alta planeta?!

Exista intr-adevar un discurs de delegitimare a presei purtat de intelectualii „consacrati“? Al carei prese si cine sint intelectualii „consacrati“? In articolul citat, m-a pus de asemenea pe ginduri expresia „ziaristi culturali puri si duri“; in ce sens „puri“ si cit de „duri“ trebuie sa fie acesti mesageri ai culturii? Nu e oare periculos sa fii prea „pur“ sau prea „dur“ in acest domeniu? Daca insa „pur“ e sinonim cu a fi fidel unui concept de cultura „diamantina“, nu numai in sensul stralucirii ei, ci si in acela al „multiplanaritatii“, al prezentei simultane a multor fatete, si daca „dur“ inseamna fara teama si fara compromisuri, da, sintem de acord. In ceea ce priveste „delegitimarea“, as observa doua lucruri: intr-adevar, in cazul culturii, inteleasa in sensul de Bildung, exista o tendinta inspre marginalizarea „jurnalismului“ conceput ca vehicol al facilitatii, al trivializarii. Dar aceasta atitudine nu este proprie doar intelectualilor „consacrati“, si apoi, cine mai crede astazi in construirea sistematica a unei personalitati intelectuale si morale prin cultura? Pe de alta parte, exista poate intr-adevar o tendinta a intelectualilor „consacrati“ de a integra, de a-si insusi presa culturala, transformind-o.

Nu este acesta oare cazul Romaniei literare, unde Iulia Popovici observa o „rebranduire prin altoire cu un ciudat aer trendy“?
Cind Eugen Simion scrie „ce pot sa-i raspund unei mediocre foi culturale bucurestene care, cu o ura abisala injuriaza, contesta, minimalizeaza orice as scrie eu…“, domnia sa reactioneaza in mod specific la atacurile la adresa Dictionarului „sau“ aparute in Observator cultural. Dar nu cred ca acest „contra-atac“ are de a face cu batalia intelectualilor „consacrati“ cu presa sau cu ziaristii culturali, per se. Concluzia sa este subiectiva, vaga si tinteste dincolo de domeniul discutat: „Ce ramine in urma «polemicilor»…? Ramine sentimentul ca, in tara lui Mitica, orice se poate spune, orice calomnie este primita si orice injurie este savurata, fara a produce consecinte pentru agresor“.

Una din misiunile ziaristului cultural este tocmai aceea de a deconstrui o asemenea atitudine. Fara indoiala, sint multi cei care savureaza o retorica vulgara si jignitoare. Poate ca, adesea, acesti agresori, in adevaratul sens al cuvintului, reusesc sa iasa din polemica, fara consecinte. Dar misiunea revistei de cultura este de a-l face pe cititorul ei sa inteleaga subiectul, motivele si – daca ele exista – mecanismele ascunse ale polemicii. Cind Roxana Sorescu explica in detaliu de ce este impotriva felului in care s-a lucrat la Dictionar, raspunsul nu trebuie si nu poate sa fie o nota in care este acuzata de… chiul! Dictionarul este, in ciuda lipsurilor si a omisiunilor sale, o opera de mare anvergura, discutia in jurul calitatii sale este legitima si nu poate fi anulata pur si simplu calificindu-i pe cei care au o opinie nefavorabila drept „zbieratori“ in spatiul carpato-dunarean. Rostul ziaristului de cultura este sa faca prezentarea si apoi dialogul, nu numai posibile, ci si transparente.

Daca asa stau lucrurile, jurnalismul cultural nu poate fi separat de cel de opinie. Si nici de „jurnalismul cultural de cotidian“. Prima constatare pare, in lumina celor de mai sus, evidenta; a doua, mai putin. Totul depinde de intelesul pe care-l dam acestor sintagme; daca „jurnalism cultural de cotidian“ inseamna jurnalismul cultural practicat in cadrul cotidienelor – precum Averea sau Gandul – nu vad de ce spatiul mai restrins al acestora ar duce in mod necesar la compromisuri calitative. Regula lui non multa sed multum trebuie aplicata doar cu mai multa rigoare. Poate ca un asemenea citat nu trebuie pus in capul paginii in latina; pina la acest punct sint gata sa accept compromisul cu „anti-intelectualismul“. A scrie insa incilcit nu e un semn de intelectualism, in aceeasi masura in care a scrie vulgar sau in stil tabloid nu inseamna a fi anti-intelectualist. „Demitizator“ trebuie sa fie orice jurnalism cultural, constient fiind in acelasi timp ca, prin acest proces insusi, el creeaza noi mituri.

Unul din rolurile esentiale ale jurnalismului de cultura este tocmai acela de a impiedica ascensiunea unei culturi de jurnal lipsite de dimensiuni atit etice, cit si estetice. Si mai periculos inca, lipsita de constiinta alteritatii (in sensul cel mai larg al acestui concept). Alteritatea nu trebuie sa fie doar inteleasa; ea trebuie sa fie asimilata, sa fie acceptata in practica. Si acest lucru nu se naste printr-un proces de „generare spontana“; el este conditionat de existenta unor legi, de intelegerea si acceptarea unor tipuri de comportament si de capacitatea de a alege intre diverse judecati de valoare. Ziaristii culturali trebuie, intr-adevar, sa fie puri si duri!

Columbia, 16 ianuarie 2006