OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Observatorul de acum doua saptamini a publicat un dosar foarte interesant despre Julian Barnes. Cineva cita dintr-un articol al acestuia: „I don’t believe in God but I miss him“. Afirmatia m-a surprins si, in cautare de amanunte despre relatia lui Barnes (scriitor de renume, pretuit atit de critici, cit si de cititorii de pe ambele maluri ale Canalului Minecii) cu Dumnezeu, am citit articolul publicat nu de mult in elegantul The New Yorker.

Imi spuneam ca relatia scriitorului (sau in general a intelectualului) contemporan cu transcendentalul, cu religia ar fi un subiect de meditatie foarte potrivit in aceasta saptamina care precede sarbatorile pascale.
N-am gasit insa prea multe informatii despre religiozitatea autorului – sau lipsa acesteia – in articolul The Past Conditional. in paranteza fie spus, m-a surprins insa o alta istorioara descoperita acolo: scriitorul ne povesteste ca bunica lui dinspre mama, Nellie Louisa Machin, nascuta in sinul Bisericii Metodiste, devenise inca din tinerete o infocata… socialista. Mai mult chiar, autorul isi reaminteste ca „by the time I knew her, in the nineteen-fifties, she had long since progressed to being a Communist. She must have been one of the few old-age pensioners in suburban Buckinghamshire who took the Daily Worker…“ (!). Mentionez acest fapt deoarece mai multe lecturi recente m-au adus fata-n fata cu acest paradox al prevalentei unei gindiri de stinga in locuri si timpuri in care nu te asteptai la o asemenea alegere.

Ce putea sa o determine pe tinara profesoara de scoala secundara in provincia britanica din anii interbelicului sa treaca de la metodism la… socialism? Aceeasi intrebare mi-am pus-o si la lectura unor articole scrise in anii celui de-al Doilea Razboi Mondial de Barbu Zevedei, care pare sa fi urmat un traseu asemanator (cu deosebirea ca el pornise de la religia ortodoxa), la o distanta de mii de kilometri, in celalalt capat al Europei? Fenomenul pierderii credintei conduce oare in mod necesar la o alta credinta? Si, daca asa stau lucrurile, care este substratul comun care inlesneste asemenea metamorfoze? Problema in sine este dificila, iar atmosfera volatila care s-a creat in jurul dezbaterilor legate de natura regimului comunist din Romaia celei de a doua jumatati a secolului al XX-lea nu inlesneste reflectia si mai cu seama dialogul pe aceasta tema.

Revin la Barnes. Dupa surpriza optiunii ideologice a bunicii Machin-Scoltock (bunicul fusese anglican) urmeaza aceea a alegerii facute de aceasta in momentul rupturii, la sfirsitul anilor cincizeci ai secolului trecut, intre cele doua tabere ale lumii comuniste, Rusia Sovietica si China Populara: „My grandmother s…t decided for undisclosed reasons to throw her lot with the Chinese“. Nu era doar de stinga batrina doamna; alegerea ei, in acel moment de criza, s-a indreptat inspre stinga radicala, aceea a „revolutiei permanente“. Greu de inteles o asemenea decizie, dar ea trebuie sa fi avut un tilc. Anglia acelor ani era si ea destul de radicala in manifestarile ei intelectuale. Tinara generatie a beat-nicilor, cei care „priveau inapoi cu minie“, de la Kingsley Amis si pina la John Osborne si mai apoi Harold Pinter, era in mare voga si domina peisajul literaturii si al dramaturgiei engleze. Lumea universitara era si ea puternic orientata inspre stinga, in special citadelele acesteia, Oxford si Cambridge. Barbu Zevedei, care la acea data era profesor la Universitatea din Glasgow, observa, intr-un articol in care evoca personalitatea lui Ernest Gellner, ca atmosfera intelectuala era impregnata de un spirit al confruntarii directe, brutale, lipsita total de bune maniere. Debunking numea Barbu fenomenul in articolul sau si preciza ca acesta reprezenta „a state of generalized aggression and discontent“. Totul era pus la indoiala si orice afirmatie era considerata a fi doar o fatada, o constructie care ascunde (inadins, de cele mai multe ori) o mare minciuna sau un mic neadevar.

Nu e poate de mirare, deci, ca intr-o asemenea atmosfera bunica materna a lui Julian Barnes a devenit comunista. La urma urmelor, deconstructia, demitizarea se aplicau valorilor liberale care dominau structurile politice si economice ale tarii. Solutiile radicale de dreapta erau inacceptabile in Anglia postbelica; raminea radicalismul de stinga. Concluzia parea a se impune de la sine. Si totusi, Barnes, cu finetea care-l caracterizeaza, face aluzie si la explicatii de alta natura, mai subtile si in acelasi timp mult mai complicate. Putem sa nu credem in Dumnezeu si totusi sa-i simtim lipsa (sau, cu alte cuvinte, sa ne fie dor de El). Cum adica sa-i simtim lipsa, sa ne fie dor de ceva (cineva) in care nu credem de la bun inceput? De unde acest comportament nefiresc, aparent anormal chiar?

Paradoxul se rezolva daca ne imaginam ca aceasta entitate transcendentala reprezinta, de fapt, un principiu al ordinei inerent oricarui sistem care incearca sa supravietuiasca. Fara nici o legatura cu credinta in Dumnezeu, individul isi da seama foarte devreme in viata ca, daca anumite reguli nu sint respectate in grupul uman in care traieste (de la familie si trib si pina la societatea complexa a zilelor noastre), existenta sa, ca individ, este periclitata. Societatea la rindul ei, prin purtatorii ei de cuvint – intelectuali, ideologi, scriitori, reprezentantii ordinelor religioase, ai bisericii, universitarii –, impune individului ideea necesitatii acestei structuri, creeaza constiinta unei autoritati mai mult sau mai putin difuze, menita sa tina lucrurile in friu. Cind acest ceva greu definibil este diminuat, incepem sa ne simtim in nesiguranta; cind el lipseste cu desavirsire, ne speriem de-a dreptul, ne cuprinde teama. Teama induce sentimentul de vinovatie, regretul de a ne fi indepartat de ceva esential, ceva (cineva?) care ne circumscrie in fiecare moment existenta. Corolarul acestui regret este sentimentul nostalgiei.

in civilizatia careia ii apartinem, credinta in Dumnezeul unic este cea mai puternica metafora a perceptiei acestei autoritati mai mult sau mai putin difuze, mentionata mai sus. De aceea putem sa nu credem in Dumnezeu si sa ne fie totusi dor de El. Dar, din acelasi motiv, cind Julian Barnes l-a intrebat pe fratele sau, filozoful de la Oxford, ce parere are despre afirmatia sa paradoxala, acesta i-a raspuns: „soppy“. Adica, „este bolnavicios de sentimentala“.
Columbia