OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În numărul de săptămîna trecută al revistei Observator cultural, Liviu Ornea punea în discuţie unele luări de poziţie extreme, de genul  „Liceul, cimitir al tinereţii noastre“, în dezbaterea publică despre ce ar trebui să conţină şi cum ar fi să fie construită programa şcolară/educaţională în lumea noastră post-postmodernă şi globaliza(n)tă. Matematica a fost dintotdeauna la bête noire a acestei discuţii, dar astăzi retorica multiculturalistă introduce un discurs cu adevărat radical: şcoala devine o formă de „fascism“ şi profesorul de matematică (şi/sau de ştiinţe exacte în general) un „taliban“ care expune bietul elev unei violenţe verbale şi corporale excesive.

Că mulţi dintre noi am suferit pe băncile şcolii, este o evidenţă. Procesul educaţional este însă unul intrinsec restrictiv, induce o anumită măsură de discomfort (în cel mai bun caz!); Aristotel a postulat nevoia umană de a cunoaşte, dar nu ne-a spus în acea frază introductivă a Metafizicii sale nici ce trebuie să cunoaştem şi mai cu seamă, cum ajungem la cunoaşterea lucrurilor (cu toate că atît Platon, cît şi Aristotel ne-au sugerat multe idei, folositoare în aceste domenii pînă în zilele noastre). Ideal ar fi să ne mulţumim a contempla doar lucrurile şi prin acest simplu act pasiv, să ajungem la înţelegerea lor în profunzime. Sînt unii care cred că aşa se şi întîmplă. Şi pînă la un punct au chiar dreptate.

Dar lucrurile se leagă între ele – în noi, în natură –  iar produsele gîndirii noastre interferează în spaţiu şi în timp. Ne naştem într-o lume în care ne (re)găsim înconjuraţi de fenomene naturale, de mituri, de explicaţii, de istorii pe care trebuie să încercăm a le înţelege pentru a supravieţui (dacă nu mai mult). Şi toate acestea sînt în continuă schimbare; lumea din noi înşine, cît şi cea din jurul nostru nu e doar vastă şi complicată, ea are şi prostul obicei de a se transforma tot timpul: de ce, încotro o ia mereu lumea, poate fi ea oprită în această mişcare, pe cît de frenetică pe atît de, aparent, lipsită de sens? Sau poate dimpotrivă, plină de sens?

Care sînt cunoştinţele de care avem nevoie pentru a da răspunsuri, chiar şi parţiale, la cele de mai sus? Aici încep, într-adevăr, dificultăţile. Şi asta deoarece natura întrebărilor şi a răspunsurilor include aspecte politice, sociale, religioase, culturale şi toate acestea sînt determinate de interacţii complexe între individ şi structurile colective care-l înconjoară. Relaţia dintre individ şi colectivitate este cea care decide în cele din urmă, ce şi cum se învaţă la şcoală. Şcoala a avut dintotdeauna un rol „formator“ dar cine sînt cei „formaţi“ şi în ce direcţie se vor îndrepta aceştia, sînt întrebări la care răspunsurile au variat în timp.

Înainte de a pleca în Franţa, B. Fundoianu publica în Sburătorul Literar (octombrie, 1923) două articole pe tema educaţiei („Probleme vesele: pentru educaţia clasică“). Fusese şi el un elev care a suferit mult pe băncile şcolii şi în unele privinţe, junele autor nu era mai puţin radical decît rebelii post-postmoderni. Îşi punea şi el întrebarea „cum se pot da tuturor copiilor, la aceeaşi vîrstă, în indiferent ce climat şi situaţii sociale, indiferent de starea sănătăţii lor, aceleaşi obiecte, în aceeaşi doză?“ (articolele sînt reproduse în volumul B. Fundoianu, Imagini şi cărţi, Editura Minerva, 1980, pp. 442-448). Pentru a ajunge la concluzia că ştiinţa nu trebuie confundată cu învăţămîntul ştiinţific: „în timp ce învăţămîntul a creat numai imbecili, ştiinţa a creat…spiritul de curiozitate“ (ibid., p. 447). Ştiinta are însă nevoie, incontestabil, de matematică.

„Omul, prin natura lui, aspiră la cunoaştere“ (acesta este citatul exact din Aristotel la care mă referisem mai sus), dar gîndirea critică nu este înnăscută, iar curiozitatea intelectuală trebuie stimulată mereu. Există discipline care îndeplinesc tocmai acest rol şi unele sînt, ce-i drept, mai dificile decît altele. Pentru a descreţi frunţile celor supăraţi pe matematică şi pe matematicieni, voi reaminti o vorbă de duh care sună cam aşa: inginerii au impresia că ecuaţiile lor sînt aproximaţii rezonabile ale realităţii înconjurătoare; fizicienii cred că realitatea de care se ocupă aproximează destul de bine osatura matematică a teoriilor lor. Matematicienilor nu le pasă. Or aici este punctual esenţial: matematica e dificilă, dar dificultatea este înainte de toate una de percepţie, fiecare dintre noi raportîndu-se într-un mod unic la această dificultate intrinsecă. La asta se referea Fundoianu-Fondane cînd punea în evidenţă faptul că „şcoala de azi (1923!) consideră inteligenţa o cantitate “(ibid., p.445).

Mi-a plăcut mult concluzia lui Liviu Ornea: „Una peste alta, matematica în şcoală e precum democraţia în societate. Altceva mai bun n-avem deocamdată“. Într-adevăr, ne batem pentru democraţie, pentru posibilitatea de a exprima în mod liber opiniile noastre, pentru a gîndi critic fără teamă, pentru a putea utiliza, în judecăţile noastre, raţionamentul mai degrabă decît simpla descriere. Acest modus operandi va face să crească numarul celor ce vor prefera medicul vraciului sau teoria darwinistă  creaţionismului.

Columbia, 26 februarie, 2012