OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Centenarul nasterii lui Mihail Sebastian imi da ocazia sa revin la preocuparile mele de observator cultural, intrerupte din diverse motive (dar nicidecum abandonate), in urma cu citeva luni. Soarta lui Sebastian (Iosef Hechter, nascut la Braila la 18 octombrie 1907) a fost tragica: sa astepti cu atita infrigurare libertatea si sa mori doar la citeva luni dupa ce aceasta si-a facut in sfirsit aparitia e mai mult decit trist.

Iar faptul ca s-ar fi putut ca aceasta libertate sa se dovedeasca in cele din urma doar provizorie (si/sau iluzorie) nu face decit sa accentueze caracterul tragic al acestui destin.
O prietena imi spunea ca si fara antisemitism, Sebastian ar fi fost un om profund nefericit; asta fiindca a fost un „om problematic“ prin definitie. Sper ca prietena mea va scrie un articol pe aceasta tema in care va explica mai bine conceptul. Gheorghe Grigurcu a scris (in volumul colectiv editat de Geo Serban, Sebastian sub vremi) despre „Sebastian sau omul vulnerabil“. Un om vulnerabil este intotdeauna problematic, dar este reciproca adevarata si ea?
Intrebare fara de raspuns, care, insa, m-a facut sa-l caut pe Kafka in scrierile sale; l-am cautat si nu l-am gasit. Nu apare nici in faimosul Jurnal al anilor interbelici si de razboi, publicat cu mare intirziere (in 1995!), si aceasta absenta m-a surprins. In memoriile sale, Nascut in ’02, Sasa Pana noteaza la 21 Aprilie 1935 ca l-a intilnit la libraria Alcalay pe Felix Aderca, care i-a „recomandat cartea unui Urmuz al cehoslovacilor (!), pe nume Franz Kafka. Cartea, care a aparut la NRF, se intituleaza Le Procès“.

Voiam sa spun ca nu l-am gasit mentionat pe Kafka in mod explicit: altminteri, nu numai in De doua mii de ani si in cele scrise in urma polemicii iscate de faimoasa prefata a lui Nae Ionescu (vezi Cum am devenit huligan) intilnim multe din motivele acestui „Urmuz al cehoslovacilor“, ci si in piesele, romanele si Jurnalul sau. Cred ca Norman Manea a facut o apropiere intre Sebastian si Kafka; sau poate ca a fost regretatul Iordan Chimet cel care a facut-o, in al sau Dosar Mihail Sebastian.
Cum se pot stabili astfel de „rezonante“? Scriu in adins, rezonante si nu comparatii; in timp ce acestea din urma sint directe si se bazeaza pe fapte biografice sau pe similaritati tematice ori pe asemanarea unor personaje descrise in operele autorilor, rezonanta este subtila, invizibila ochiului liber. Stabilirea ei necesita o interpretare. Interpretarea un punct de vedere. Deci un risc.

Un fragment din jurnalele lui Kafka l-a ajutat pe B. Fundoianu, devenit in Franta Benjamin Fondane, sa introduca intr-un mod simplu un concept de altfel foarte dificil: acela al existentei noastre simultane in doua lumi, una a imanentei istorice, iar cea de-a doua, lumea unei transcendente pe care fiecare incearca sa si-o construiasca in felul sau. Ultimul eseu scris de Fondane inainte de a fi arestat si apoi deportat la Auschwitz la sfirsitul lui mai 1944 se intitula Le lundi existentiel et le dimanche de l’histoire si a fost si el publicat postum, de Jean Grenier, la sfirsitul anului 1945 (ca de altfel multe din scrierile lui Franz Kafka, publicate postum de amicul sau Max Brod).
E foarte greu sa stabilesti punctele de intersectie dintre nenumaratele duminici ale istoriei si rarele momente ale unei zile de luni in care trairea in plenitudine a propriei noastre existente ne este uneori acordata. De cele mai multe ori, trecerea este abrupta: eroina Stelei fara nume o face in momentul in care coboara din trenul poposit penru citeva clipe intr-o gara anonima. In piesa lui Sebastian, lunea existentiala se prelungeste doar vreme de citeva ore. In viata adevarata, insa, husarii istoriei sint mereu in actiune si e foarte greu sa te pui la adapost: intregul Jurnal al lui Sebastian se dovedeste a fi – la o lectura atenta si empatica – o descriere in amanunt a neintreruptelor oscilatii intre duminicile fara de sfirsit ale istoriei si o – din ce in ce mai putin sperata – zi de luni, menita sa-l faca pe autor sa uite, chiar si pentru o clipa, piinea amara a acestor duminici.

„Iuda trebuie sa sufere“, ii spunea Nae Ionescu lui Iosif Hechter in 1934, si Mihail Sebastian a suferit cumplit. Daca profesorul ar fi avut dreptate in cele scrise de el in prefata la romanul De doua mii de ani – si uneori ucenicul pare a fi de acord cu sofismele maestrului –, povestea in sine s-ar fi dovedit banala. Ceea ce ramine semnificativ, in orice caz, este raspunsul la intrebarea „ce inteles are, pentru cei din jurul sau, suferinta cuiva condamnat sa sufere?“ Ne intoarcem deci la Iov. Dar contemporanii lui Iov n-au inteles nimic, nici din natura suferintei acestuia si nici din semnificatia suferintei sale. Ne-au trebuit sute de ani sa incepem a intelege.
Sau poate mai corect ar fi sa conchidem ca suferinta lui Iov a fost inteleasa in mod diferit, in timpuri diferite. E nevoie de un anumit context pentru a intelege un lucru atit de grav precum acela al suferintei semenului nostru. Poate de aceea, religiile monoteiste au propovaduit cu atita pasiune iubirea aproapelui: daca il iubim ca pe noi insine, nu mai trebuie sa ne gindim la semnificatia suferintei sale. Fiindca nu noi sintem aceia care o provoaca; dar daca alti oameni sau alte puteri o vor face?

Sint atit de multe de scris despre Sebastian; sper ca articolele dedicate acestuia intr-un viitor supliment al Observatorului cultural se vor referi cel putin partial la aceste subiecte: cit de evreu a fost autorul si cit de „dunarean“? Si ce importanta are – daca mai are – aceasta intrebare, astazi? Dar sint si multe alte intrebari legate de criticul, de scriitorul Sebastian, de sensibilitatile si afinitatile sale literare, de alegerile sau respingerile facute in planul creatiei artistice, in general. De ce acest autor fascinat de literatura si, in general, de cultura franceza nu a fost tentat – precum Fondane – de „centru“, de ce dupa doi ani petrecuti la Paris, se intoarce la Bucuresti (la virsta la care Fondane parasea Romania) fara nici o aparenta umbra de regret? De ce nu i-a placut avangarda literara? Si, desigur, nu putem sa nu ne punem intrebarea: ce s-ar fi intimplat dupa arestarea prietenului sau, Lucretiu Patrascanu, daca Mihail Sebastian nu murea calcat de o masina, in mai 1945?

Columbia, 21 septembrie 2007