OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am pomenit adesea in „intersectiile“ precedente de dialog si de efectele potential nocive ale incapacitatii de a dialoga. Socrate l-a transformat intr-o metoda extrem de eficienta in cautarea acelei himere pe care am numit-o, pina mai deunazi, adevar. In lumea noastra postmoderna, am renuntat la ea cu un fel de bucurie perversa, pentru a constata insa destul de repede ca diversele substitute s-au dovedit a fi – in majoritatea cazurilor – deceptii amare.
Uneori, dialogul intre cele doua culturi, de care vorbeam in ultimele doua „intersectii“, este intern, se produce in interiorul uneia si aceleiasi persoane. Este, printre multe alte exemple, cazul lui Robert Musil. Il cunoastem gratie opusului sau in doua volume, Omul fara calitati si, poate intr-o mai mica masura, prin volumul mai modest, dar nu mai putin dens, Nefericirile elevului Törless.

Mai putin cunoscut este poate faptul ca acest mare scriitor german, contemporan al lui Hesse si al lui Thomas Mann, si-a inceput cariera ca asistent la Politehnica din Stuttgart. In 1903 a abandonat acest post promitator pentru studii de filozofie si psihologie la Universitatea din Berlin, studii pe care le va incorona cu un doctorat intitulat Beitrag zur Beuerteilung der Lehren Machs (obtinut in 1908). Acelasi Mach, care il fascinase pe Lenin (vezi Materialism si empiriocriticism, publicat in acelasi timp cu disertatia lui Musil), l-a atras si pe tinarul inginer in orbita filozofiei.
Dar nu numai Mach, ci si Nietzsche. Ideea acestuia, exprimata prin aforismul, „a cunoaste inseamna a lucra cu metaforele (noastre) preferate“ este in perfecta rezonanta cu postulatele lucrarii de doctorat a lui Musil: „stiintele naturale descriu doar ceea ce se intimpla, ele nu explica...“, asa cum nu exista „explicatii in general, nu exista nici explicatii cauzale“, „impreuna cu abolirea cauzalitatii dispare si sensul conceptului de substanta“, etc. In finalul disertatiei sale, Musil descopera contradictia care submineaza edificiul conceptual al filozofiei lui Mach: „Mach neaga existenta necesitatii in natura“; aceasta idee insa „contrazice intreaga sa activitate stiintifica.

(El insusi scrisese ca „nu putem sa incepem a cerceta un domeniu fara a presupune ca el poate fi cercetat, ceea ce presupune existenta unor constante; altminteri, ce-ar fi de cercetat?“)
Nu e de mirare ca dupa o asemenea concluzie, Musil a ezitat sa accepte un post de Dozent in filozofie la universitatea din Graz. A preferat sa mai ramina citiva ani la Berlin si apoi s-a mutat la Viena, unde a ocupat un modest post de bibliotecar la Politehnica locala. Pe urma, in anii ’20 si ’30, a oscilat intre Berlin si Viena si s-a indepartat de filozofie pentru a deveni scriitor. Am cautat, in paginile de eseuri si aforisme scrise in acesti ani, urmele lui Nietzsche; am gasit foarte putine referinte explicite. Influenta acestuia o regasim insa adesea, sublimata, in operele sale literare.

Intr-un eseu consacrat cartii mult discutate a lui Spengler, Declinul occidentului, scris in 1921, Musil se intoarce din nou la gindirea rationala a inginerului: il citeaza la inceput pe Schiller, „arbitrarul literar in gindire este intr-adevar o nenorocire“, pentru ca apoi sa atace constatarea lui Spengler conform careia „nu exista «realitate», natura fiind doar o functie a culturii“. „Cum se face atunci“ – intreaba retoric Musil – ca lancile omului preistoric si pirghiile lui Arhimede functioneaza si astazi precum functionau si atunci?“.
In ciuda faptului ca ii frecventa probabil pe membrii cercului vienez si la Berlin va mentine o legatura strinsa cu Richard von Mises, Musil abandoneaza definitiv filozofia in favoarea literaturii. Traiectoria sa de romancier este descrisa de observatia (pe care o aplica de fapt operei sale): „Romanul formarii unui personaj este un (anumit) tip de roman. Romanul care descrie formarea unei idei este romanul pur si simplu“. Impartaseste opinia unui prieten, scriitor uitat astazi, Franz Blei, care constata ca „marile opere literare trebuie sa se bazeze pe o doctrina“. „Doctrina“ si nu filozofie (citez din traducerea franceza, Robert Musil, Essais, Seuil, 1984, unde apare cuvintul „doctrine“); cred ca e vorba de weltanschauung mai curind decit de doctrina, de ideologie).

In sensul folosit de Musil, „conceptia despre lume“ pe care se bazeaza romanul are o surprinzatoare conotatie postmoderna: in timp ce „filozofia“ autorului inseamna o concordanta intre idee si realitate, „doctrina“ reprezinta o relatie maleabila, variabila si deci greu de definit, intre cele doua. Distinctia este explicitata de observatia care o urmeaza in text pe cea de mai sus: „exemple de ravagii provocate de intemeierea (operei) pe filozofie: Hölderlin, Blake“.
A trecut oare inginerul de partea cealalta a barierei – dupa un scurt sejur in purgatoriul filozofiei? La sfirsitul anilor treizeci, Musil observa cu amaraciune ca opera sa este marginalizata de brutalitatea unei epoci dominate de actiune si de conformism politic. „Cit de lipsita de interes a devenit arta mea … natiunea a trecut de la pace la razboi, mai mult, de la certitudinea ca nu putem rivni la nimic mai bun decit pacea, la aceea – nu mai putin durabila – ca traim doar pentru razboi. A migrat de la monarhie la republica si apoi de la aceasta, la tiranie. De la ideea marii tradari de patrie pina la compromisul cu socialismul etc.

Toate acestea sint atit de covirsitoare, incit nu mai ramine nici o urma de interes pentru un scriitor care presupune ca exista si altceva „dincolo de aceste evenimente“. Formal, da, Musil a trecut dincolo fiindca s-a recunoscut la sfirsitul vietii sale scriitor mai curind decit filozof (chiar si al stiintei). Dar in spirit a ramas intr-un spatiu care ii poate adaposti pe amindoi: „Exista doua forme de interactie umana: fie reducem toata lumea la cel mai mic multiplu comun, sau cautam cel mai mare numitor comun. Prima este solutia pe care o caut eu…“. Probabil si Wittgenstein ar fi semnat aceste rinduri.

Columbia, 24 iunie, 2005