OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La ora zece dimineaţa, barurile din vechiul cartier (francez) sînt deschise şi aproape în fiecare dai de cîte un client care, aplecat peste bar într-o poziţie de echilibru instabil, îşi bea alene berea de dimineaţă. Te întrebi dacă a petrecut acolo toată noaptea sau oboseala i se trage de la enervarea provocată de dorinţa neîmplinită, în miez de noapte, de a bea o bere înainte de a se deştepta de-a binelea… Pe o stradelă laterală, în faubourg-ul Marigny, cartier aflat în prelungirea vechiului cartier francez, forfotă mare: se filmează. La faimosul Café du monde, pe malul fluviului, lumea stă de mult la coadă pentru a comanda o cafea cu lapte şi faimoasele beignets, un fel de gogoşi franţuzeşti, înecate în zahăr pudră. Alături, tarabele multicolore ale vechii pieţe (tot „franceză“ şi ea), sînt deja acoperite cu mărfuri venite din toată lumea.

 

Oraşul e plin de capcane turistice, dar există totuşi şi multă autenticitate aici. Alături de kitsch şi de plastic, turistul rătăcit în New Orleans va găsi pe una dintre străzile cartierului vechi, Royal Street, un număr impresionant de galerii de artă şi de anticariate de o calitate comparabilă cu cele din marile capitale europene. Am văzut aici mobile făcute din lemn importat din Africa pentru burghezia care a vrut mai tîrziu Revoluţia franceză, nemulţumindu-se doar cu opulenţa materială (un dulap din Lyon-ul secolului al XVIII-lea, asemănător unui amvon comandat pentru o importantă instituţie ecleziastică, se vindea cu cîteva zeci de mii de dolari). Într-o galerie erau expuse tablouri ale lui Chagall, peste drum se ofereau la vînzare Picasso şi Dali. Am făcut imprudenţa de a dezvălui directorului unei galerii în care erau expuse tablouri ale lui Françoise Gilot că auzisem de  pictoriţă, soţie a lui Picasso în anii ’50, mama faimoasei Paloma; nu m-a mai lăsat să plec.

 

Şi asta este ceea ce surprinde cu adevărat: oamenii sînt deschişi şi au în ei ceva cu adevărat boem. Dispoziţia, însoţită de disponibilitatea înspre dialog. Directorul galeriei, care vindea desenele lui Gilot – unele din anii de tinereţe ai acesteia, lucrări din Provence, altele pictate în perioada ei abstracţionistă, în anii de convieţuire cu Picasso – la preţuri care mergeau de la 20.000 la 80.000 de dolari, vedea bine că eu nu arătam ca un potenţial cumpărător al unor asemenea comori (Cum arată aceştia? Ei bine, aflîndu-se la un cocktail care a urmat vernisajului, o doamnă din Texas a cumpărat un tablou de cîteva zeci de mii de dolari. A doua zi, a telefonat că anulează tranzacţia: „am băut prea multă şampanie ieri seară“, a spus doamna din Texas, şi domnul din New Orleans a înţeles, desigur). Şi totuşi Mr. Patrick mi-a povestit vreme de mai bine de un ceas o mie şi una de lucruri nu numai despre diversitatea stilurilor la Gilot (impusă poate şi de dorinţa de a infirma părerile celor care spuneau că aceasta ştie să picteze doar abstract şi că e cotată doar fiindcă e soţia lui Pablo Picasso), ci şi despre Edmond Petitjean, Georges Picard sau Alphonse Quizet, cel care l-a învăţat pe Utrillo să picteze în Montmartre.

 

Clarinetistul din mica formaţie de jazz, care ne cînta în timp ce savuram încet-încet cîte unul dintre cele saptesprezece feluri oferite la faimosul „brunch“ din Grădina celor două Surori, ar fi stat şi el la taifas dacă nu ar fi fost obligat de contractul său să-i mulţumească pe fericiţii care au reuşit să obţină o masă în enorma grădină a restaurantului. Chiar şi aşa, grăbit, ne-a indicat cîteva locuri unde putem să ascultăm jazz de calitate şi ne-a explicat pe unde e bine să ne plimbăm după ce se lasă întunericul şi unde nu. Aşa am ajuns la Palm Court Jazz Café, imortalizat de cîntăreţul de banjo Danny Barker în al său Palm Court Struţ (în argou, „struţ“ înseamnă „plimbare agale, t(z)ant(z)oşă“). Muzica este într-adevăr excelentă – ca şi mîncarea de altfel –, dar cel mai interesant moment a fost acela al întîlnirii cu proprietara localului.

 

Era o zi de marţi şi restaurantul era închis. Văzut din afară, localul nu pare a fi de fapt nici restaurant, nici o sală unde se ascultă muzică. Ne-am apropiat cu ezitare de uşă (eram cu soţia) şi am încercat sã vedem ce e dincolo de milioanele de afişe care acopereau geamurile mari care dădeau înspre stradă. Înăuntru, două doamne trecute bine şi de prima, şi de a doua tinereţe, aparent – după poziţia lor faţă de tejghea – o barmaniţă şi o clientă negresă, stăteau la taifas. Negresa a venit şi ne-a deschis cu un zîmbet larg uşa, după care ne-a invitat să intrăm, cu toate că restaurantul era închis în acea zi. Nina, care stătea cu spatele la rafturile pline de sticle, dincolo de bar, mi-a amintit-o pe Lila Kedrova din Zorba Grecul, cu toate că era blondă. Avea un aer uşor ameţit. Zîmbind (şi ea!), ne-a întrebat de unde sîntem şi, fără să aştepte răspunsul nostru, a început să ne povestească cum a venit în urmă cu mai bine douăzeci de ani, taman din Anglia, să deschidă la New Orleans un restaurant unde se va cînta seara jazz de bună calitate.